Totalul afișărilor de pagină

luni, 28 martie 2011

Popesti Leordeni - Fise Monografice









PARTEA  I-a

Cadrul Geografic

Localitatea Popeşti-Leordeni este situată în partea de  sud-est  a Capitalei, pe Şoseaua Olteniţei (DN-4), având următoarele coordonate geografice: 250 45' longitudine estică şi 440 23'  latitudine nordică.
Întreaga zonă se bucură de condiţii geografico-climatice favorabile, deoarece este situată în centrul câmpiei, ca punct de legătură între dealuri şi lunca Dunării.
Clima temperat continentală, caracterizată prin veri calde şi secetoase, precum şi ierni blânde, alternând cu ierni aspre, a favorizat locuirea neîntreruptă a acestor meleaguri, începând cu paleoliticul mijlociu, continuând cu prima epocă a fierului, cu civilizaţia Latène, până în zilele noastre.
La ieşirea din localitate, şoseaua este mărginită pe partea stângă de o pădure întinsă (10 km), având în prezent statutul de rezervaţie cinegetică. Aceasta păstrează urme ale falnicilor codri ai Vlăsiei. Pădurea ce înconjura localitatea, cu sute de ani în urmă, se numea Ciumernic (stranii rezonanţe de nume cimerian), fiind cunoscută şi sub denumirea "Măgura hoţilor". În partea de sud a acestei aşezări izvorăsc câteva mici cursuri de apă, dintre care mai cunoscut este râul Câlnău.
Vatra istorică a localităţii se află pe malul drept al Dâmboviţei, aici arheologii găsind urme care atestă o locuire neîntreruptă, timp de două milenii.

Vecinii

Popeşti-Leordeni se află pe "linia de centură" a Capitalei, o comună suburbană situată pe un cerc imaginar, care uneşte virtual reşedinţe nobiliare ce prefigurează o veritabilă "VALE a LOIRE - ei Valahă".
Curţile boiereşti, reşedinţele domneşti, conacele, castelele, mânăstirile ce înconjoară Bucureştii pot fi repere ale unui itinerar istoric şi spiritual: Ciocăneşti, Buftea, Mogoşoaia, Fundeni - Frunzăneşti (pe  malurile Colentinei) ; Potlogi, Găiseni, Stoieneşti, Floreşti (în jurul Sabarului) ; Comana (pe Argeş) ; Budeşti (la confluenţa Dâmboviţei cu Argeşul) ; Popeşti - Leordeni (la doi paşi de Dâmboviţa).
Şoseaua Olteniţei, în lungime  de peste 60 km, coboară spre Dunăre. Mergând pe acest drum vechi de secole, călătorul va lăsa în urma sa comuna Popeşti - Leordeni, va trece prin Frumuşani, Pasărea, Gruiu pentru a ajunge la Budeşti. Aici, unde Dâmboviţa se întâlneşte cu Argeşul, la marginea unei bălţi născute într-o veche albie de râu, se află conacul generalului G. Manu, de numele căruia sunt legate şi câteva momente din istoria localităţii Popeşti - Leordeni. În trecut, conacul era înconjurat de un celebru parc, azi dispărut, din nefericire. Alături, se mai păstrează biserica înălţată pe la 1855-1857 de Ion Mihail Mano, mare vornic şi fost caimacan al Ţării Româneşti, căsătorit în 1796 cu Smaranda Văcărescu, de la care a primit ca zestre averea acesteia din satul Leordeni.
În continuare, la Negoeşti există o ctitorie din 1648 a Elenei Doamna, soţia lui Matei Basarab, o construcţie sveltă, cu turnuri înalte, cu picturi murale, datând din veacul al XIX-lea.
În preajma localităţii Popeşti-Leordeni, la Fundeni-Frunzăneşti, pe malul râului Colentina, se află vestigiile unui complex arhitectural, înălţat pe la 1730 de Radu Dudescu şi fiul său, Constantin.
Tot în această parte a capitalei, în zona de sud-est, există vechi edificii medievale, ctitorii ale domnitorilor sau vechilor familii boiereşti din Ţara Românească: Mânăstirea cu ziduri de cetate de la Plătăreşti, ctitorie a lui Matei Basarab (1646), Biserica şi conacul de la Dobreni-Vărăşti, ridicate de Constantin Basarab - Cârnul, fiul lui Radu Şerban şi nepotul lui Matei Basarab.
Ceva mai la sud se află palatul familiei Năsturel, de la Hereşti. Aici, Doamna Elena, împreună cu fratele ei, Udrişte (Iorest) Năsturel, mare logofăt şi cărturar de marcă al Evului Mediu românesc, construiesc un palat impunător (1642) şi o biserică (1644). Reşedinţa boierilor Năsturel era numită în documentele vremii "casa de piatră", datorită materialului de construcţie mai puţin utilizat în Ţara Românească.
Cel din urmă Herescu, generalul 1, vinde moşia sa cneazului Miloş Obrenovici (1831), creatorul Serbiei Moderne. Fratele lui Miloş, Milan I, stins din viaţă la Bucureşti, la 16 decembrie 1910, este înmormântat în curtea bisericii din Hereşti.
La mijlocul veacului trecut, una dintre prinţesele Obrenovici, din bogata familie domnitoare sârbească, s-a căsătorit cu bancherul Enache Ghermani. La 22 martie 1861, acesta a cumpărat moşia Leordeni, inclusiv "casele de piatră", datând din vremea lui Constantin Brâncoveanu .
La Comana, Vlad Ţepeş ctitoreşte o mânăstire fortificată, supranumită şi "Cetatea Neajlovului", reconstruită de principele Radu Şerban şi refăcută în vremea Brâncoveanului (1699-1703). În această mânăstire sunt înmormântate figuri ilustre ale istoriei Ţării Româneşti: Radu Şerban, Nicolae Pătraşcu şi Şerban Cantacuzino.
La Sineşti există o biserică, ctitorită la 1703, alături de care se pot observa rămăşiţele unui vast complex arhitectonic medieval. Aici este înmormântat Grigore Mihai Şuţu, mort la Pesta, în vârstă de 65 de ani. Parcul şi Palatul Şuţu au intrat în proprietatea familiei Marghiloman, la 1846.
În această excursie imaginară nu trebuiesc omise reşedinţa nobiliară şi biserica  Stolnicului Constantin Cantacuzino (1696), de la Afumaţi. Retras în liniştea conacului său, cărturarul renascentist petrecea multe ore citind sau scriind. Cu trecerea timpului, curtea de la Afumaţi ajunge în proprietatea baronului Dumba, care dispune reparaţii şi modificări de construcţie.
Cercul imaginar ce uneşte împrejurimile Bucureştilor este întregit de încă alte câteva obiective de interes cultural şi istoric, situate în partea de nord-vest şi sud-vest a Capitalei.
La Buftea se afla moşia lui Brâncoveanu, proprietate intrată apoi în posesia principelui Barbu Ştirbei, care înalţă aici un castel.
În vecinătate, la Mogoşoaia, Constantin Brâncoveanu a construit un cunoscut palat, culme a artei constructive medievale din ţara noastră (1702). Complexul de clădiri de la Mogoşoaia , deteriorat după moartea domnului martir, este devastat, în martie 1821, după fuga marelui Ban Grigore Brâncoveanu, la Braşov, de către arnăuţi, aflaţi în drum spre Bucureşti. Incendiul provocat de arnăuţi a distrus bogata bibliotecă de la Mogoşoaia, inclusiv preţioase manuscrise, care aparţinuseră ultimului descendent al familiei Brâncovenilor.
Conacul de la Ciocăneşti, înconjurat de un parc de aproape 20 ha , este ridicat în vremea voievodului Mihai Viteazul şi extins în timpul lui Matei Basarab. Casele boiereşti de la Ciocăneşti devin reşedinţa Creţuleştilor, familie înrudită cu Basarabii. Din stirpea boierilor Creţuleşti  este şi Doamna Stanca, soţia lui Mihai Viteazul, domnitorul ucis mişeleşte pe pământul Transilvaniei, al cărui cap va fi adus şi înmormântat la Mânăstirea Dealu de către Turturea Paharnicul din Leordeni. În oastea lui Mihai Viteazul s-a aflat şi vestitul boier Udrea Băleanu, al cărui neam trăia în Popeşti-Leordeni, încă din veacul al XVI-lea.
La Bolintin - Deal se află conacul boierilor Băleanu, înrudiţi cu ramura nobiliară omonimă din Popeşti - Leordeni, construit în veacul al XVIII-lea. În mijlocul unui frumos parc, clădirea adăposteşte în prezent o instituţie de ocrotire medicală.
Alături, Bolintin - Vale, este locul de baştină al lui Dimitrie Bolintineanu, cel căruia sculptorul C. K. Storck îi va ridica un bust, la 1888.
În apropiere, la Floreşti-Stoieneşti, se află conacul ridicat de vornicul Drugănescu (1730), după modelul arhitectonic al palatelor de la Potlogi şi Mogoşoaia. Astăzi, acolo se găseşte un muzeu.
În satul Floreşti, pe malul Sabarului, boierii cu acelaşi nume au ridicat, la începutul secolului al XVIII-lea, un conac de dimensiuni apreciabile, cunoscut ulterior sub numele de  "Conacul Djuvara", după numele unuia dintre ultimii săi proprietari.
La Găiseni, marele vornic Drăghici Vintilescu este ctitorul Mânăstirii Strâmbul (1512-1521), clădire cu ziduri puternice, ca de cetate.
Amintim, în final, doar o parte din lăcaşurile religioase ridicate în preajma Bucureştilor, care dau Capitalei un aer de originalitate : Mânăstirea Plumbuita (1647), Mânăstirea Mărcuţa (1722), Mânăstirea Pantelimon (1756), Mânăstirea Cernica (ctitorie a vornicului Cernica, oştean de frunte între luptătorii voievodului Mihai Viteazul, a cărui soţie este nu mai puţin celebra Doamna Chiajna), Biserica Fundenii Doamnei (1699) etc.
Aşadar, în jurul Bucureştilor există o veritabilă "linie de centură" , presărată cu numeroase monumente laice sau religioase medievale, în rândul acestora Popeşti - Leordeni fiind o localitate cu un trecut istoric demn de a fi cunoscut.

Cadrul Administrativ

Tradiţia orală stabileşte anul 1873 ca dată a unificării celor trei sate componente ale comunei Popeşti - Leordeni.
         Surse documentare, datând de la începutul veacului al XX-lea 1 , prezintă structura administrativă a localităţii: "Popeşti-Conduratu este alcătuit din două cătune: Popeşti - Români şi Popeşti - Pavlicheni. Separat, există satul Leurdeni."
         O altă sursă documentară  (datând din anul 1938) prezintă o hartă a suburbiilor Bucureştilor, în care se precizează structura comunei Popeşti-Leordeni : satele Popeşti - Români, Pavlicheni, Leurdeni şi Cula. 2
În schimb, un Ghid al Municipiului Bucureşti 3 oferă următoarele explicaţii:  "Loc. Popeşti-Conduratu, com. suburbană; Loc. Popeşti-Români, cart. pedinte de com. suburbană Popeşti-Conduratu; Loc. Popeşti-Sârbi (Pavlicheni), cart. pedinte de com. Popeşti-Conduratu." Acelaşi Ghid al Bucureştilor menţionează şi un alt sat al comunei:
"Loc. Cula (cartier din com. Popeşti-Leordeni)" 4
Această situaţie fluctuantă privind terminologia şi împărţirea administrativ-teritorială îşi are cauze istorice obiective: Până în anul 1895, oraşul Bucureşti nu avea marginile delimitate. Anterior, în anul 1778, Al. Ipsilanti (1774-1782) poruncise să fie puse cruci la hotarele oraşului, pentru a nu se mai construi dincolo de ele. Zece ani mai târziu, Constantin Hangerli (1798-1799) semnează un pitac prin care porunceşte autorităţilor în drept să " întocmească gardurile din jurul Bucureştilor" (21 februarie 1798), ordin reînnoit la 12 mai acelaşi an , prin care Vodă poruncea autorităţilor competente revizuirea hotarelor capitalei Ţării Româneşti , ca să "nu se mai poată întinde oraşul".
"Regulamentul Organic" interzicea extinderea construcţiilor de case, dincolo de hotarele sale administrative.
"Legea Comunală" din 1864, întocmită de Mihail Kogălniceanu, stabilea noi principii de organizare administrativă a oraşelor şi satelor. Această lege a fost amendată de "Legea comunală" din 1874, întocmită de Lascăr Catargiu şi de "Legea comunală" din 1894.
Excedentul de populaţie prin spor natural, migrarea de la sat la oraş, precum şi dezvoltarea economică a Bucureştilor a făcut ca oraşul să se extindă tentacular, în toate direcţiile, inclusiv spre sud, pe şoseaua Olteniţei.
Astfel, la recensământul din 1912, suprafaţa Capitalei era de
5164 ha, iar după împărţirea administrativă din 1930, întinderea oraşului ajunsese la 31.000 ha, inclusiv comunele suburbane. Perimetrul Bucureştilor măsura, pe linia forturilor, 72 de km, ceea ce însemna că a face înconjurul Capitalei, pe linia de centură, era echivalent cu o călătorie din Gara de Nord, dincolo de Ploieşti, la Băicoi. 1
         În anul 1926, cele 12 comune suburbane, situate în interiorul vechii linii de centură a forturilor, au fost înglobate, din punct de vedere administrativ, Municipiului Bucureşti. Suprafaţa acestora era de 1660 ha, cu un total de 66 713 locuitori ( conform recensământului din 1930).
         Recensământul din 1930 punea în evidenţă următoarea ordine a comunelor suburbane, după numărul de locuitori: Şerban Vodă, Lupeasca, Militari, Dudeşti - Cioplea, Principele Nicolae, Colentina, Griviţa, Popeşti-Leordeni, Băneasa, Pantelimon şi Roşu.
Din datele aceluiaşi recensământ rezulta că 3, 9% din populaţia  activă a Capitalei era ocupată în agricultură, fiind de fapt reprezentată de locuitorii comunelor suburbane, care se ocupau cu grădinăritul şi desfacerea zarzavaturilor în pieţele oraşului.
Prin Legea 320/1939, se stabilea componenţa administrativă a Capitalei: 7 "comune urbane-oraşe reşedinţă" (Băneasa, Colentina, Fundeni, Dudeşti-Cioplea, Marele Voievod Mihai, Militari şi Principele Nicolae) la care se adăugau 6 "comune rurale": Chiajna, Dobroieşti, Pantelimon, Popeşti-Leordeni, Roşu, Tudor Vladimirescu (Ghencea II).
Aceeaşi Lege 320/1939 definea teritoriul cuprins între limita propriu-zisă a Municipiului şi linia de centură a forturilor 1 drept "regiunea suburbană" a Bucureştilor.
În fapt, "comunele urbane" erau adevărate cartiere ale oraşului. De aceea, prin Legea 99/1943, cartierele Crângaşi, Şerban-Vodă, Tudor Vladimirescu şi Herăstrău au fost înglobate la Municipiul Bucureşti, iar în anul 1950, fostele comune suburbane Dudeşti-Cioplea şi 30 Decembrie au fost de asemenea incluse în Municipiul Bucureşti.
Recensămintele populaţiei, efectuate în ultimele două secole (1838, 1859/1860, 1893, 1912, 1930, 1948, 1956, 1966, 1991), evidenţiază evoluţia demografică în comunele suburbane. Cele care au avut ponderea cea mai mare , ca număr de locuitori, ca zestre edilitară, sau potenţial economic, industrial ori comercial, au devenit cartiere ale Municipiului  Bucureşti (Apărătorii Patriei, Berceni, Dudeşti-Cioplea, Şerban-Vodă)
Şi-au păstrat caracterul semi-urban comunele din zona periferică a oraşului: Popeşti-Leordeni, Glina, Berceni , Jilava etc.
Catagrafia realizată la sfârşitul veacului al XIX-lea surprindea o imagine de ansamblu a vieţii locuitorilor din Popeşti-Leordeni, din punct de vedere social, economic, industrial, agricol, confesional, şcolar etc. Erau menţionate, ca făcând parte din această aşezare, numită “Popeşti-Conduratu”, cătunele Popeşti - Români şi Popeşti - Pavlicheni.
Cătunul Popeşti-Pavlicheni avea 96 de locuitori, o biserică reparată la 1890 şi deservită de preoţi din Dudeşti-Ciolplea , precum şi doi cârciumari.  O. Şuţu şi G. Petre deţineau 1200 ha iar restul locuitorilor doar 72 ha.
Satul Popeşti-Români avea 714 locuitori, două biserici, din care una cu hramul “Adormirea”, deservită de un preot şi doi cântăreţi, precum şi o şcoală mixtă, frecventată de 39 de copii. Proprietatea funciară avea următoarea configuraţie: G.N. Alexandrescu poseda 601 ha iar locuitorii aveau 305 ha.
Satul Leordeni avea 486  locuitori şi 103 case. Exista o biserică, având hramul “Sfinţii Voievozi”, o şcoală mixtă ( 5 băieţi şi 3 fete), două cârciumi, o maşină de treierat cu aburi. Familia Efrem Ghermani deţinea moşia Cula, precum şi o avere de 800 ha, iar locuitorii erau proprietarii unei suprafeţe de 1075 ha. 1
La recensământul din 25 ianuarie 1948, populaţia localităţii Popeşti-Leordeni număra 6 052 suflete, din care 51% femei şi 49% bărbaţi. Din acest punct de vedere, Popeşti-Leordeni era cea mai populată aşezare suburbană ( comparativ cu Pantelimon: 4. 975; Cheajna: 3. 376; Dobroieşti:  2.224;  Roşu: 1. 431 locuitori), fiind depăşită doar de  Griviţa: 39.917; Colentina-Fundeni: 30.418; Militari: 15.492; Dudeşti-Cioplea: 14.103 etc. care au devenit cartiere ale municipiului Bucureşti.
Creşterea demografică a localităţii Popeşti-Leordeni este deosebit de semnificativă: de la circa 1.400 de locuitori la sfârşitul secolului al XIX-lea, se ajunge la aproape 6.000 la mijlocul secolului XX, populaţia crescând prin anii 70 la circa 9.600 de locuitori, iar în anii 90 să depăşească 12. 000 de persoane.
Având în vedere criteriul numărului de locuitori, potenţialul economic şi infrastructura edilitară, localitatea Popeşti-Leordeni poate obţine în viitor statutul de oraş. Pentru comparaţie, menţionăm că, în anul 1971 unele localităţi, cum ar fi : Mizil (12.000 loc.), Titu (11.900 loc.) etc.  aveau statutul de oraş.             


Cadrul Istoric

Primele cercetări arheologice pe raza localităţii Popeşti-Leordeni au fost efectuate de către arheologi prin anii 30 ai secolului al XX-lea, evidenţiindu-se în mod special săpăturile făcute de arheologul Dinu V. Rosetti.
Iniţiativa realizării unor cercetări arheologice sistematice a fost luată ca urmare a descoperirii cu totul întâmplătoare a unor cioburi de ceramică, a unui fragment de amforă, cu incrustaţii neobişnuite, precum şi a unei tetradrahme de argint din Thassos, datată  secolul I A. H.
Săpăturile au fost efectuate în mai multe etape: în perioada interbelică, după război şi în deceniul 7 din secolul al XX-lea.
Aceste investigaţii au adus la lumina zilei urme de aşezări umane, de tipul Glina III 1, datând din epoca bronzului, inclusiv vestigii din epoca fierului.
Ele au mai scos la iveală, pe lângă urmele de locuinţă şi câteva morminte de incineraţie . Cenuşa era depusă în gropi de incineraţie rotunde, destul de rudimentare sau în urne funerare, înconjurate de vase adiacente.
În ceea ce priveşte fragmentele de ceramică, acestea aparţin civilizaţiei geto-dace ( secolele II-I A.H.), fiind realizate în pastă groasă, neîngrijit.
La Popeşti - Leordeni a fost descoperit un tezaur monetar de argint, ale cărui piese sunt imitaţii după tetradrahmele emise în vremea lui Filip al II-lea.
O bună parte dintre aceste descoperiri arheologice au intrat în patrimoniul Muzeului Municipal de Istorie - Bucureşti.
În vara anului 1966, cu prilejul amenajării drumului de acces spre serele fostului C.A.P. Popeşti - Leordeni, au fost scoase la lumina zilei urmele unor cuptoare de pământ, tăiate parţial, situate pe o terasă înaltă a Dâmboviţei  1.
Din primul cuptor s-a mai păstrat doar camera de foc  (lăţimea 1,74m, lungimea de 3,10 m şi înălţimea de 1,40 m). Se pare că este vorba de un cuptor menajer, folosit în comun de locuitorii acestei comune în epoca feudală. Alături de el exista un cuptor similar, dar de dimensiuni mai mici, care a fost însă distrus de către constructorii drumului amintit.
Ceva mai la vest de cele două cuptoare s-a găsit conturul unui bordei, aflat la o adâncime de 0,80 - 0,90 m faţă de nivelul solului, de forma unui patrulater cu colţurile rotunjite şi cu dimensiunile: lungime 2,05 m - lăţime 3,05 m .
Fragmentele de ceramică găsite au permis datarea sa: a doua epocă a fierului- epoca bronzului. În colţul nordic al bordeiului s-a păstrat , fragmentar, o vatră deschisă, cu un ciudat decor incizat ( două patrulatere, ale căror colţuri se întretăiau).
Obiectele casnice găsite ( resturi de căni şi vase de dimensiuni mici, lucrate cu mâna, strecurători şi străchini lucrate la roată) permit datarea acestui sit arheologic în sec. II-I A. H.
Săpăturile din vara anului 1966 au continuat şi în direcţia satului, fiind identificate urme ale unei aşezări din epoca bronzului. La suprafaţa solului au mai fost descoperite două piese lucrate din silex: o microlită şi un vârf de cuţit.







Satul Leordeni
        
         Documentele amintesc de existenţa satului Leordeni, cunoscut sub numele de Furduieşti, pe la sfârşitul veacului al  XVI-lea 1. Se învecina cu  satele Băneşti, Balaci şi Bălăceni, de lângă Glina. Aici aveau întinse moşii boierii Băleni , Bălăceni, Glineni, Dobreni, Dudeşti.
         Una dintre fiicele boierilor Glineni, pe nume Anca, s-a căsătorit cu vornicul Nedelcu Bălăceanu, al doilea boier în ierarhia Divanului Domnesc. Aceasta se petrecea pe vremea Doamnei Chiajna, nepoata lui Ştefan cel Mare şi soţia lui Mircea Vodă Ciobanu. Anca şi soţul acesteia, Nedelcu Vornicul sunt ctitorii Bisericii Sf. Gheorghe Vechi, din Bucureşti, în timpul lui  Petru Vodă cel Tânăr (1559 - 1568). La început, Biserica Sf. Gheorghe Vechi a slujit drept Mitropolie a Ţării Româneşti. Prin grija vornicului Nedelcu Bălăceanu, în jurul acestui lăcaş a funcţionat, începând cu anii 1575 - 1576,  una dintre cele mai vechi şcoli de dieci şi grămătici , în limba slavonă, din Bucureşti.
         Anca şi Nedelcu Bălăceanu au avut un fiu, Paraschiv, şi o fiică, Neacşa, care, la rândul ei, i-a avut ca urmaşi pe Radu Logofăt Glineanu şi  Turturea Paharnicul din Glina, cel care a adus la Târgovişte, la Mânăstirea Dealu, capul lui Mihai Viteazul, cel ucis mişeleşte la Câmpia Turzii.
         Timp de trei secole, Bălăcenii au stăpânit moşiile strămoşeşti din Glina. 2  În veacul al XVII-lea, unul dintre Bălăceni îşi va lega în mod dramatic soarta de neamul Cantacuzinilor, într-un episod pe care îl vom istorisi mai jos. Între bogatele familii boiereşti din zonă (Văcăreşti, Dudeşti, Cantacuzini, Glineni, Bălăceni, Băleni, Popeşteni) vor fi nenumărate procese, vrăjmăşii, dar şi încuscriri, alianţe conjuncturale, care vor marca, de-a lungul veacurilor , trecutul acestor ţinuturi.
         Una dintre primele figuri ilustre din Leordeni a fost Udrea Băleanu, cel care, alături de Fraţii Buzeşti, Baba Novac, Turturea Paharnicul şi alţii, l-au slujit pe Mihai Viteazul , cu devotament. Udrea Băleanu este ucis din porunca  lui Simion Movilă, fiind înmormântat la Mânăstirea Panaghia, din dealul Târgoviştii. Cităm din testamentul său, scris cu câtva timp înainte de năprasnica sa moarte:
         “ Scris-am eu, Jupan Udrea Vel Armaş, această a mea carte..... prin care las o parte din satele mele mânăstirii Panaghia din dealul Târgoviştii,


o altă parte soţiei mele, Muşa, iar surorii mele Grăjdana, Leurdenii şi Bercenii, eu neavând urmaşi.” 1
         Grăjdana era soţia spătarului Leca Rudeanu, boier ucis la 1615 din porunca lui Radu Mihnea Vodă. În ciuda testamentului amintit , văduva spătarului Leca Rudeanu  are numeroase procese cu rudele din partea soţului. Unul dintre aceste procese, început la 17 aprilie 1618, îl are ca protagonist pe Oancea Logofătul, având ca obiect de dispută moşia Leordeni  sau Furduieşti.
         Judecata domnească, poruncită de Vodă, la care iau parte şi vecinii moşiei Grăjdanei, a decis ca ¼ din avere să revină boierului Oancea, iar restul de ¾ jupâniţii Grăjdana.2 Dar necazurile bietei jupănese Grăjdana nu se vor opri aici, căci ea va pierde încă o jumătate din ceia ce i-a mai rămas din moşia Leordeni, în favoarea paharnicului Vlad de la Ruda, conform poruncii lui Radu Mihnea, fiul lui Mihnea Turcitul, dată prin hrisov domnesc la 12 mai 1621.3 Apriga văduvă a spătarului din Leordeni încearcă să refacă  averea de odinioară, cumpărând de la Stoica, fiul lui Nan, vătaful din Săcuieni 4, şi de la boierul Dumitru Dudescu, ocina Ciumernciu.5
         Grăjdana a trăit, probabil, până  către jumătatea veacului al XVII-lea deoarece, la 1641, în vremea domniei lui Matei Basarab, documentele vremii amintesc doar de “baştinile jupâniţei Grăjdana”.
         Satul Leordeni va fi stăpânit de Badea Postelnicu Băleanu, fratele Grăjdanei, precum şi de Udrea Băleanu, ei împărţind Leordenii cu moştenitorii lui Radu Cluceru Băleanu.
         Printr-un testament întărit de semnătura lui Matei Basarab, a membrilor Divanului Domnesc şi a Mitropolitului Teofil al Ungrovlahiei, Badea Postelnicul Băleanu lasă întreaga avere copiilor vărului său, Ivaşco Băleanu  şi anume : Gheorghe Cluceru şi Pătru Paharnicu.
         Mănoasă şi mult dorită trebuie să fi fost moşia Furduieşti sau Leordeni, de ajunge să fie înfăţişată judecăţii domneşti, ba încă supusă şi arbitrajului patriarhului Chiril al Marii Patriarhii Ecumenice a Alexandriei. Cităm dintr-un act din vremea lui Matei Basarab (24 februarie 1647) un fragment ilustrând necazurile nepoţilor Grăjdanei, venite din partea lui Mihai iuzbaşa din Pătroaia, a fiilor şi rudelor lui:
         “ Mihai  iuzbaşa a pârât înaintea domnului, la marele divan, că au rămas bucatele şi dedinile unchiului lui, Leca spătar, la soţia lui Grăjdana, mătuşa lui Gheorghe clucer şi Pătru sluger, şi că i se cuvin lui. Domnul, judecând după dreptate şi lege, cu toţi dregătorii, a adeverit că pe Leca spătar l-a tăiat Radu vv., în prima domnie, şi i-a luat tot ce a avut, precum şi soţiei lui, ca să nu le rămână nimic. La moartea sa, domnul a iertat aceste moşii, sate şi rumâni, câte a luat de la aceştia, după cum ştiu domnul şi toată ţara, iar din acestea n-a stăpânit nimic Gheorghie clucer şi fratele său. Grăjdana a mai avut pâră cu Toma comis, tatăl lui Mihai iuzbaşa, pentru aceste dedine, înaintea Patriarhului Chiril al Marii Patriarhii din Alexandria, şi înaintea mitropolitului Luca, în anul 1614, rămânând Toma de lege şi de judecată, neluând nimic din bucatele lui Leca spătar şi ale soţiei sale, multe dedine şi scule ale Grăjdanei au pierit pentru Leca spătar, cum a văzut domnul şi cărţile de judecată ale patriarhului Chiril, mitropolitului Luca, ale lui Gavril vv. şi mitropolitului Grigore, întărite toate cu mare blestem. Domnul nu a putut să strice judecata aceasta, rămânând Mihai iuzbaşa de lege şi judecată, înaintea domnului în divan, iar de se va mai ridica cu pâră să nu se creadă şi să rămână mincinos şi de ruşine. Martori: Ispravnic, Radul mare logofăt. Scrie: Pârvul logofăt Radulovici.” 1
         Cu toate poftele boierilor vecini, Leordenii vor rămâne, vreme de un veac şi jumătate,  proprietatea Bălenilor ( Gligorie Vel Logofăt, Ioniţă Vel Portar şi fiii acestuia: Ioniţă Polcovnicul şi Grigorie Vel Logofăt )
         La mijlocul secolului al XVIII-lea, o urmaşă a acestui neam vestit, Ancuţa Băleanu, se căsătoreşte cu Radu Văcărescu, fiul lui Ianache Văcărescu, cumnatul lui Constantin Brâncoveanu, ambii săvârşindu-se din viaţă , ca martiri creştini, la Constantinopole. Anca primeşte de zestre “moşia Leurdeni, ot sud  Ilfov, hotărâtă şi împietrită du peste tot hotarul, cu pivniţă de piatră, după cum arată şi zapisele cele vechi.”
         La moartea Ancuţii şi a lui Radu Văcărescu, satul şi moşia Leordeni sunt moştenite de fiul acestora, Constantin Văcărescu, mare stolnic, însurat cu Safta Creţulescu. La rândul lor, vor lăsa Leordenii ca zestre fiicei lor, Smaranda, la căsătoria acesteia cu Mihail Manu (25 mai 1796), mare vornic  (1802), caimacan al Craiovei (1805) şi membru al Căimăcăniei Ţării Româneşti, la 1821.
         La 1806, Mihail Manu obţine permisiunea lui Constantin Alexandru-Ipsilanti Vodă de a organiza târg la moşia Leordeni, de două ori pe an, taxele fiind percepute de stăpânul acesteia. Cu veniturile obţinute, vornicul Mihail Mano va repara şi schimba din punct de vedere arhitectonic înfăţişarea curţilor boiereşti de la Leordeni, păstrând din vechea construcţie a Bălenilor doar pivniţa cu bolţi solide de cărămidă.
         Aflată pe un promontoriu ce străjuieşte albia veche a Dâmboviţei, pe un pisc ce reprezenta o poziţie de apărare ideală, atât în faţa deselor năvăliri străine, venite de peste Dunăre, dar şi împotriva hoţilor sălăşuiţi în Pădurile Ciumernicului (celebra “Măgură a hoţilor”), construcţia avea ziduri înalte, puternice, cu metereze şi contraforţi, inclusiv o intrare ce  a fost, cândva,  cu adevărat impresionantă.
         Pivniţele încăpătoare, dintre care cea mare avea o lungime de 52 m, dovedesc priceperea constructorilor.  Bolţile, în jumătate de cilindru, sunt construite pe un stâlp–pivot central iar tavanele au calote sferice, sprijinite pe pandativi, prin patru arcuri de o anvergură impresionantă. Subsolul construcţiei avea formă dreptunghiulară, cu patru încăperi mari, egale. Coridoarele subterane formau un adevărat labirint şi se constituiau în loc de refugiu sau de evadare,  dincolo de incinta acestei adevărate case fortificate, în caz de pericol.
         În secolul al XIX-lea, peste bolţile iniţiale ale subsolului, singurele având o structură de rezistenţă apreciabilă, Mihail Manu ridică o casă cu parter şi etaj, realizată în stil clasic, probabil după planurile unui arhitect cunoscător al modei occidentale.
         În jurul holului central, extrem de spaţios, erau dispuse camere mari, funcţionale. Erau de apreciat, în mod special, ferestrele mari, ornamentate bogat cu flori şi rozete variate. La etaj urcau două scări simetrice, somptuoase, ducând spre salonul central. Aceste scări mascau o încăpere secretă, boltită şi folosită ca loc de refugiu, în caz de pericol.
         După decesul lui Mihail Mano (1835) şi a soţiei sale, Smaranda Mano (1859), moşia Leordeni va fi stăpânită, pentru puţină vreme, de Nicolae Mano, mare logofăt. La moartea sa, moşia Leordeni s-a vândut la licitaţie (22 martie 1861), banii obţinuţi ( 25 000 galbeni) fiind folosiţi pentru plata unor datorii către creditorii marelui logofăt Nicolae Mano.
         Casa şi moşia vor fi cumpărate de marele bancher Enache Ghermani, a cărui soţie era o descendentă a principelui sârb, Obrenovici, trecând apoi în mâinile lui Efrem Ghermani.
         Ultimul proprietar al moşiei şi conacului Leordeni  a fost Nadejdea Gr. Romalo, care a locuit acolo până aproape de jumătatea veacului al
XX-lea.
         Pe plan local, edificiul medieval a fost cunoscut de către localnicii din Popeşti - Leordeni sub denumirea “La Cula” (cuvântul, de origine arabă, trecut în limba turcă şi apoi în română, înseamnă “cetate”,”castel”, “casă întărită”).
         Din nefericire, cutremurul din anul 1977 a afectat deosebit de grav această construcţie, iar biserica din incintă a fost distrusă complet. Spre deosebire de ”casele de piatră”, clădirea bisericii a fost refăcută, prin strădaniile preoţilor din Comuna Popeşti-Leordeni.
         După anul 1989, datorită neglijenţei condamnabile a oamenilor, aceste relicve istorice au intrat într-o stare de ruină iremediabilă. Mai grav este faptul că, în apropiere, se întinde o imensă groapă de gunoi a Bucureştilor, apărută după 1977, un focar de infecţie şi poluare mai grav decât toate grozăviile care s-au abătut asupra acestui sat.
         În documentele vremii apar şi alţi boieri ce şi-au legat, într-un fel sau altul, existenţa de numele localităţii Popeşti- Leordeni.
         Unul dintre acesta este Sava Logofătul din Furduieşti (Leordeni), fiul lui Oancea Logofătul, căsătorit cu Alivera, fiica lui Radu postelnic din Balomireşti. Adresându-se lui Matei Vodă, la 10 august 1648, domnul îi întăreşte dreptul de a stăpâni moşia strămoşilor săi din satul Muşeteşti, Judeţul Argeş, inclusiv Muntele Muşetescu, cât şi ocina din Brătianii de Jos, din acelaşi judeţ. Aceste moşii (cu mori şi rumâni) sunt închinate de boierul din Leordeni mânăstirii Robaia, "ce au fost din lemn de la moşii lor, iar în zilele domnului au făcut-o din piatră, din temelie."
Într-un alt document, datat 1650, aflăm de existenţa unui interesant schimb de proprietăţi , între Sava Logofătul şi Pătru Slugerul, boieri din Leordeni:
         “Pătru Sluger, fiul lui Ivaşco vornic din Băleani, dăruieşte lui Sava Logofăt, pentru frăţie şi prietenie, partea sa de moşie din satul Furduieşti, unde şade acesta, iar Sava i-a dăruit un atlas cu flori. Martori: Gheorghe Vistier şi fratele lui, Gherghe Clucer, Popa Arfenie şi din Popeşti, Dumitru Pârcălab şi Pădure Armaş. Scrie Stan logofăt. 1
         Nepreţuită operă de artă trebuia să fi fost acel “atlas cu flori”, dăruit pentru “frăţie şi prietenie” , încât să fie folosit ca instrument de plată pentru o parte din moşia Furduieşti, aparţinând nepoţilor Grăjdanei.!
Dintre numeroasele episoade petrecute în veacul al XVIII-lea, ce au ca loc de desfăşurare  tot satul Leordeni, evocăm pe acela legat de Domniţa Bălaşa, fiica domnitorului Constantin Brâncoveanu, căsătorită în anul 1708 cu Manolache Lambrino. La 1 aprilie 1745, aceasta întocmeşte, împreună cu soţul ei, un act de danie, prin care dăruie bisericii ce-i poartă astăzi numele (construită 1742-1745), moşiile Furduieşti (Leordeni), Ciumernic şi Gurbăneşti. În legătură cu aceste moşii din Leordeni, avusese loc,  cu 15 ani în urmă, un celebru proces în care erau implicaţi Radu Popescu, cronicarul originar din Popeşti-Leordeni, Mânăstirea Cotroceni şi Manolache Lambrino. Drept urmare, o parte din moşia Leordeni a intrat în posesia Mânăstirii Cotroceni, ctitorie Cantacuzină, fapt explicabil prin aceea că Bălenii pierduseră statutul avut de ei până atunci, în favoarea tradiţionalului lor inamic cantacuzin. Dar, despre acest episod vom reveni în paginile care urmează.



Satul Popeşti - Români

                 
Cronicele pomenesc toponimul Popeşti, “den jos de Bucureşti”, la anul 1532, când este relatată moartea lui Vlad-Vodă “Înecatul”,  în preajma acestei localităţi, în apele Dâmboviţei. 1
Vlad Vodă este ctitorul mânăstirii Viforâta, de lângă Târgovişte.
Alte documente amintesc de existenţa unor mori, situate pe malurile acestui râu, aparţinând, multe dintre ele, unor mânăstiri din Bucureşti.  Astfel, într-un act din 23 noiembrie 1623, privind o pricină iscată între Cernica Vornicul şi Turturea Paharnicul, pe de-o parte, şi călugării de la Mânăstirea Radu -Vodă, pe de altă parte, pentru nişte mori de la Glina, este amintit meşterul Zârnă, din Popeşti. 2 Numele său apare , de asemenea, într-un alt document, datat 11 ianuarie 1624, emis de Alexandru Iliaş Vodă, în aceeaşi pricină. 3
Istoria satului Popeşti - Români este strâns legată, la începuturile sale, de numele boierilor Caridi. Dintr-un zapis emis de cancelaria domnească, la 11 ianuarie 1632, aflăm date interesante despre acest personaj.  Astfel, Leon Tomşa Voievod întăreşte Vornicului Stoica (Staicu) din Sinteşti  actul de zestre prin care acesta, împreună cu fiul său, Radu, ofereau ca dotă , la căsătoria Soficăi lui Staicu din Sinteşti cu Gheorghe Caridi, jumătate din satul Popeşti, de lângă Bârzeşti. După celebrarea căsătoriei, ginerele cumpără de la socrul său şi cealaltă parte a satului Popeşti,  cu preţul de 130 aspri. 4 Anul 1632 marchează data intrării satului Popeşti în proprietatea logofătului Gheorghe Caridi şi a soţiei sale, Sofica, fata vornicului Stoica Sintescu , fostul proprietar al moşiilor din Popeşti.
 Stoica Sintescu era fiul lui Dan Pârcălabul şi al Neacşei, sora lui Zăbavă clucerul din Popeşti,  şi nepotul unui alt Staico Sintescu, vornic la anul 1541.
 Vornicul Stoica  mai avea o soră, căsătorită cu Para Logofătul, precum şi un frate, Radu Sintescu, armaş la 1630, logofăt la 1634, mare ban la 1664 şi mare vornic la 1669.
Acest din urmă Radu Sintescu, mare agă pe vremea domnitorului Matei Basarab, este amintit într-un document emis la Târgovişte,  la 20 februarie 1645, în calitate de “ pristav”, adică ispravnic (înalt funcţionar administrativ) la construcţia unei  mari băi publice, destinate credincioşilor musulmani, în oraşul Giurgiu.
Redăm mai jos conţinutul acestui document interesant:
“ 1645 (7153) febr. 20, Târgovişte. Matei Basarab vv., ridicat de Dumnezeu pe tronul înaintaşilor şi dorind, pentru acest dar, să miluiască bisericile lui, a arătat grijă îndeosebi Marii Lavre de la Muntele Sinai, căreia, pe lângă alte daruri şi vase de cult, îi miluieşte venitul anual de la o mare baie pe care a făcut-o, din temelie, în cetatea lui Gheorghie, chemată în graiul obştesc Ghiurghiov, pe malul râului Dunărea, cu multă cheltuială, pe un loc cumpărat de el, cu 100 taleri, de la un agarean (musulman, n. n.), anume Celebi. A făcut baia la desele rugăminţi ale cetăţenilor agareni din “învecinata nouă şi ţării noastre” cetatea Giurgiu, cu zidărie de piatră cioplită, fiind “pristavnic” Radu Şintescu din Popeşti, pentru folosinţa lor, căci fără ea trăiau foarte greu. De această milă arhiepiscopului Iasaf şi soborului sinait, cu scrisoare pecetluită cu pecete de aur. Martori: mitropolitul Teofil, episcopii Ignatie, al Râmnicului şi Ştefan, al Buzăului şi dregători mireni. A compus Orest Năsturel al doilea logofăt. Scrie Alexandru Violt.” 1
Numeroase alte documente din vremea lui Matei Basarab amintesc de numele lui Gheorghe Caridi. Acesta era de neam grec, din Trikke (sau Tricala). Se refugiase în Ţara Românească, asemenea Cantacuzinilor, datorită conflictului dintre creştini şi stăpânirea turcească.
După căsătoria sa cu Sofica lui Staicu din Sinteşti ( documentele ulterioare anului 1645 vorbesc însă de  Ioana), Gheorghe Caridi ajunge “vtori logofăt”, graţie marii treceri de care se bucura pe lângă Leon Vodă, dar şi dibăciei sale în administrarea treburilor domniei şi gestionarea banilor .
Proaspătul însurat cu o fată de boier, Gheorghe Caridi, începe să adune averi: cumpără satul Vâlcăneşti de Ilfov (Frăsinetul de Jos), iar în anii ce vin adaugă şi alte moşii: la Glupavi (Jud.Vlaşca), Cornet, Dârza, Rumâneşti etc.
Totuşi, în documente este amintit sub numele de “Gheorghe vistier Coridie ot Popeşti” ( iunie 1643), ceea ce înseamnă că locuia statornic  în acest sat de lângă Bucureşti.
În vremea lui Matei Basarab este vistier, (la 1646, actele vorbesc de Gheorghe Caridi , “fost al doilea vistier” dar la 1647 el este menţionat ca fiind  din nou vistier şi “ispravnicul scaunului Bucureştilor”, ţinând locul lui  Matei Vodă, pe perioada absenţei sale din acest oraş. ) 2
Sub Constantin Vodă Şerban, boierul din Popeşti ajunge la rangul de vtori clucer şi , din nou, vistier. Moare la 17 februarie 1655, ucis de seimenii răsculaţi.
Deşi părea a avea numai calităţi de funcţionar administrativ, Gheorghe Caridi  din Popeşti era şi un sârguincios cărturar. Între cărţile şi manuscrisele aflate în posesia sa se aflau unele foarte rare, cum ar fi manuscrisul pravilei “Îndreptarea Legii”, lucrare în zadar căutată de Mitropolitul Ştefan chiar la Constantinopol, dar aflată în biblioteca boierului popeştean, care o împrumută spre consultare înaltei feţe bisericeşti. 1 În acest mediu cărturăresc se va instrui nepotul său, Radu Popescu, ultimul mare cronicar al Ţării Româneşti.
După moartea vistierului Gheorghe Caridi, moşia Popeşti este administrată de fiul acestuia, Hrizea, căsătorit cu  Maria, fata vornicului Ivaşco Băleanu, având moşii în satul vecin, Leordeni. Maria, Gheorghe Cluceru şi Pătru Slugerul erau, aşadar, nepoţii Grăjdanii,  despre care am amintit mai sus.
Prin această legătură de rudenie între boierii din Popeşti şi cei din Leordeni se realizează o alianţă puternică împotriva Cantacuzinilor,  care se va dovedi, însă, fatală  vistierului Hrizea Popescu , ucis în mai 1680.
Hrizea Popescu a avut trei copii: o fiică, al cărei nume nu se cunoaşte, măritată cu Pârvu Fărcăşanul, logofăt la 1673 şi 1703;  Radu Popescu –Cronicarul şi Gheorghe Postelnicu.
La rândul său, cronicarul Radu Popescu a avut mai mulţi copii, dintre care unul, Iordache, vornic de Târgovişte, a murit înaintea tatălui. Din căsătoria lui Iordache cu jupâniţa Safta a rezultat o fiică, Smaranda Popescu, nora cronicarului din Popeşti. Aceasta a dat naştere unei fete, având acelaşi nume, Smaranda, care s-a căsătorit cu Costache Rosetti, comis la 1772, clucer la 1780 ( s-a stins din viaţă  în 1799).
Safta Popescu, văduva lui Iordache Vornicul, se trăgea din familia boierilor Brezoieni. A trăit ani îndelungaţi iar, pe la 1776, octogenară fiind, purta titlul de băneasă, trăind alături de nepoatele sale, din partea răposatei fiice, Smaranda Rosetti.
Pe la 1750, băneasa Safta cerea lui Racoviţă Voievod să i se returneze moşia Vărăşti - Ilfov, aflată anterior în  proprietatea cronicarului Radu Popescu .
Una dintre nepoatele Saftei Popescu s-a căsătorit cu Alexandru Conduratu, grec din Fanar. Astfel se explică denumirea purtată de această comună, până la mijlocul secolului al XX-lea: Popeşti - Conduratu. El este acela care a facilitat strămutarea unor colonişti “pavlicheni” pe moşia sa din Popeşti, în primele decenii ale veacului al XIX-lea.
La moartea lui Alexandru Conduratu, moşia revine ginerelui său, Gheorghe Costa - Foru (1820-1876). Fiul acestuia, Constantin Costa-Foru (1856-1935) deţinea proprietăţi în special în partea comunei, locuită de “pavlicheni”.
La sfârşitul secolului al XIX-lea, s-a stabilit în comuna Popeşti-
Leordeni Alexandru Hagi Vasile. Acesta avea acareturile chiar lângă biserica din Popeşti, ctitorie a boierului Hrizea Caridi. Alexandru Hagi Vasile renovează biserica şi construieşte actuala casă parohială (1894).
El se înrudea cu Toma  Vasile, grec de neamul său, între aceste familii existând relaţii de rudenie.
După Primul Război Mondial, moşiile celor amintiţi se vor destrăma, fie prin împroprietărire, fie prin acte repetate de vânzare cumpărare. Un fenomen similar s-a petrecut şi în 1945, când moşiile Cantacuzino, Costa-Foru etc vor fi vândute, pe parcele, de către proprietari, fie trecute în proprietatea statului, prin reforma agrară din 1945.
În perioada  interbelică, fiica lui Toma Stelian, Plotina Nicolescu, stabilită la Paris, vinde prin licitaţie publică casa boierească, aflată peste drum de  biserică. Casa a fost cumpărată de obşte, care a decis să înfiinţeze aici o şcoală pentru copiii comunei. În localul acestui conac boieresc funcţionează în prezent Şcoala Generală nr. 29.






















Popeşti - Pavlicheni

         Dihotomia terminologică Popeşti - Români/Popeşti - "Pavlicheni" (bulgari / sârbi) exprimă confuzia privitoare la originea etnică a unei bune părţi dintre locuitorii acestei localităţi. Chiar şi în prezent, unii sunt înclinaţi să accepte faptul că originea lor este "bulgărească", ţinând cont de dialectul vorbit, care este unul de origine slavă.
         Întemeierea satului "Pavlicheni" trebuie circumscrisă fenomenului mai general de stabilire a unor colonişti trans - danubieni în unele provincii româneşti.
         Este un adevăr de necontestat faptul că Dunărea nu a constituit  în decursul istoriei o barieră în calea deplasărilor de populaţie, de pe un mal pe celălalt. Peninsula Balcanică, cu mozaicul său de popoare, având origini etnice diferite, dispuse ne-unitar, a "receptat" valuri de migratori, veniţi din diverse colţuri ale lumii. Între aceste etnii a existat un proces de suprapunere sau întrepătrundere, marcat de momente de convieţuire paşnică dar şi de confruntare.
         Printre acestea, un loc aparte îl ocupă populaţia de limbă romanică-"vlahii", prezenţi de la Marea Egee la Dunăre, de la Marea Mediterană la Marea Neagră. Vlahii sunt fraţii sud - dunăreni ai românilor. Ei sunt împărţiţi în trei mari grupuri : sudic, nordic şi apusean.
         Grupul sudic al vlahilor este format din aşezări situate în Munţii Pindului şi zonele înconjurătoare, până la Golful Corint. Zonele locuite de vlahi sunt cunoscute sub numele: Vlahia Mare (în Thesalia), Vlahia Mică (în Etolia şi Acarnia) şi Vlahia de Sus (în Epir).
         Populaţia de origine vlahă poate fi întâlnită şi în Macedonia, în ţinutul Moglenei, în localităţile: Bitolia, Ohrida, Veria, Vlahoclisura, Moscople etc. Aşezări locuite de vlahi sunt răspândite şi în Peninsula Calcidică, între Salonic şi Muntele Athos.
         Grupul de nord al vlahilor locuieşte pe ambii versanţi ai Munţilor Balcani, cu prelungiri spre Dunăre şi spre Rumelia.
         Grupul de apus este compus din populaţii de origine vlahă, aşezate în Serbia, Bosnia, Muntenegru, Dalmaţia iar, ulterior, în Croaţia şi Istria.
         Primele ştiri despre vlahii din Balcani sunt consemnate în "Cronica" lui Kedrenos (976). Cea mai veche însemnare documentară în legătură cu vlahii apuseni se găseşte în "Cronica preotului din Diocleea", prelat originar din Muntenegru (circa 1150).
         În nordul Peninsulei Balcanice a existat un Imperiu Danubian care reunea, sub acelaşi sceptru, atât pe vlahi cât şi pe bulgari: Statul Asăneşilor. În urma răscoalei vlaho - bulgare, din anii 1185-1186, conduse de fraţii Petru şi Asan, români din regiunea Târnovo, se formează un stat cu capitala la Târnovo, lângă râul Iantra, pe versantul nordic al Balcanilor. Istoriografia bulgară îl numeşte "al doilea ţarat al bulgarilor", în timp ce istoricii români îl consemnează sub denumirea "Imperiul Vlaho - Bulgar". Statul acesta a fost condus de monarhi din dinastia vlahă a Asăneştilor (Asan, ucis la 1196; Petru, mort la 1197; Ioniţă, 1197-1207; Ioan Asan al II-lea, 1121-1241; Căliman Asan, 1241-1246; Mihail Asan, 1246-1256 şi Căliman al II-lea, 1256-1257).
 Prin dispariţia, pe linie bărbătească, a dinastiei Asăneştilor, Imperiul de Târnovo şi-a pierdut definitiv caracterul românesc.
Ioan Asan al II-lea (1218-1241), nepotul lui Ioniţă Asan I Caloianul, a reuşit să confere Imperiului Vlaho-Bulgar un prestigiu de ne-egalat şi cea mai mare întindere teritorială.
         Legăturile de rudenie între familiile domnitoare de pe ambele maluri ale Dunării au întărit, într-un anumit fel, alianţele antiotomane, creştin - ortodoxe, mai ales în veacul al XIV-lea.[1]
         După moartea ţarului Ivan Alexandru, Bulgaria se divizează în două formaţiuni statale distincte: un ţarat la Târnovo, condus de Ivan Şişman, fiul lui Ivan Alexandru, şi un ţarat cu capitala la Vidin, condus de fratele său vitreg, Ivan Stracimir. Acesta din urmă se înrudea cu voievodul Ţării Româneşti, fiind nepot de fiică al lui Basarab I şi soţul Anei, fiica lui Nicolae Alexandru Basarab.
         În acest context istoric general, din care noi am prezentat doar câteva dintre aspectele sale semnificative, se poate mai bine explica prezenţa trans - danubienilor pe teritoriul românesc. Fenomenul de imigraţie şi emigraţie a fost favorizat de un complex de factori politici, economici, culturali şi religioşi, asupra cărora vom insista în cele ce urmează.

Imigraţii trans - danubiene

Cauze politice

Expansiunea turcească spre graniţa de nord a Peninsulei Balcanice, cucerirea oraşului Constantinopol de către putere otomană, dispariţia statelor independente slave din Balcani, frământările interne, soldate cu conflicte sângeroase, problemele sociale, au făcut ca un mare număr de locuitori sud - dunăreni să se stabilească pe malul stâng al Dunării, unde condiţiile de existenţă erau mai favorabile.
În momentul de apogeu al puterii otomane în această parte a Europei (asediul Vienei), Balcanii devin teatrul unor conflicte repetate pentru cucerirea unor noi sfere de influenţă. Coloşii care se confruntau pentru a obţine supremaţia în Balcani erau Imperiul Rus şi Imperiul Habsburgic (aflate în evidentă ascensiune) iar de partea cealaltă, Imperiul Turcesc (aflat în declin).
Războaiele ruso - turce din secolele XVIII-XIX, exploatarea feudală, precum şi alte fenomene sociale înrudite, au favorizat fenomenul de emigrare în masă a unor locuitori de la sud de Dunăre spre Ţările Române.
În aceste condiţii, spaţiul românesc a devenit un veritabil loc de refugiu pentru fiii unor popoare oprimate din Balcani: bulgari, sârbi, albanezi, greci etc. Capitala, Bucureşti, precum şi alte oraşe româneşti, vor constitui puncte de sprijin pentru Renaşterea naţională a popoarelor din Balcani.

Cauze economice

Imigrările de populaţie trans-danubiană aveau şi alte motive, dintre care menţionăm  pe cele de natură  economică.
Înflorirea comerţului în Principate i-a atras pe negustorii bulgari, sârbi, greci, albanezi , armeni ş. a. , care au găsit în nordul Dunării condiţii favorabile.
Meşterii bulgari s-au stabilit la Braşov, încă de la 1390, deci cu trei ani înainte de desfiinţarea de către turci a statului lor (1393).
Comercianţii trans - danubieni deveniseră atât de prezenţi în viaţa economică a Ţării Româneşti încât o stradă din Bucureşti poartă şi azi numele Gabroveni (după numele oraşului Gabrovo, din Bulgaria centrală, de unde aceşti neguţători aduceau postavuri de cea mai bună calitate.)
De altfel, meşteşugarii sud - dunăreni au înfiinţat un sat, numit Postăvari, situat între Popeşti - Leordeni şi Frumuşani. 1
În secolul XIX, un Stoian Băcanu, fiul lui Petre Steneţ Gabroveanu, este consemnat, la 1817, drept ctitor al Bisericii “Sfinţii Voievozi”, aflată pe Calea Griviţei.
Un număr apreciabil de sud - dunăreni s-au aşezat şi în alte localităţi din Muntenia. Indiferent de originea lor etnică (sârbă sau bulgară), aceştia erau numiţi "sârbi". În acest fel, s-a ajuns ca multe cartiere orăşeneşti să poarte numele generic de "sârbi" (în Bucureşti, Târgovişte, Buzău etc.) 2.
În secolul al XVIII-lea, elementul sud - dunărean, mai ales cel de origine slavă, înregistra o însemnată pondere numerică, în raport cu numărul de emigranţi existent în secolele precedente.
Astfel, un număr apreciabil de negustori şi militari sârbi, croaţi, raguzani etc. se stabilesc la Craiova, începând cu 1644. Documentele vremii amintesc de un Pavel Giuro Marcovic, Ivan Nicola Antic ş. a., nume care dezvăluie, evident, originea etnică a acestora.1
La începutul domniei lui Constantin Brâncoveanu, un prim val de imigranţi provenind din oraşele bulgăreşti Chiprovaţ şi Cobilovaţ se va stabili în Ţara Românească. Aceştia se alătură primilor colonişti-negustori, veniţi de la sud de Dunăre, în anul 1638.
Imigranţii bulgari s-au aşezat şi în alte sate din sudul oraşului Bucureşti: Vărăşti şi Valea Dragului, ambele situate pe malul stâng al luncii fertile, formate de Argeş şi Sabar.
Politica de încurajare a imigrărilor, promovată de voievozii români, se adresa, în egală măsură, bulgarilor, sârbilor, albanezilor, armenilor, dar şi grecilor ( a se vedea originea etnică a boierului Gheorge Caridi, din Popeşti-Leordeni).
Un al doilea val masiv de imigranţi sud - dunăreni, de data aceasta provenind din Serbia, a atins Principatele, mai ales Muntenia, cu prilejul revoltei eşuate a principelui Caragheorghe (1804-1812). După încheierea “Păcii de la Bucureşti” dintre ruşi (protectorii ingraţi ai sârbilor) şi turci, Caragheorghe, însoţit de mulţi dintre supuşii săi, este obligat să-şi părăsească patria.
Într-o catagrafie datând din 18152 rezultă că, la începutul secolului al XIX-lea, în Muntenia trăiau circa 7799 de familii de "bulgari"- de fapt sârbi şi bulgari- cei mai mulţi stabiliţi în judeţul Ilfov (2232 familii), precum şi în judeţele Teleorman, Dolj, Ialomiţa, Gorj, Romanaţi, Mehedinţi, Vlaşca, Prahova, Vâlcea, Râmnic şi Buzău 3.
Aceşti colonişti s-au aşezat, în câteva etape, în târguri sau chiar în apropierea unor localităţi mai însemnate. Alexandria (i s-a atribuit acest nume în cinstea lui Alexandru Dimitrie Ghica, cel care, printr-un decret din 1834, a dispus înfiinţarea oraşului) va absorbi pe coloniştii “bulgari”, aşezaţi la Mavrodin, intraţi în conflict cu stăpânul moşiei.
Acelaşi fenomen de absorbţie va afecta şi pe coloniştii “bulgari” din Bereasca (Prahova) şi Slivenul Nou. Slivinenii cumpăraseră pământurile moşiei Bereasca, cu gândul de a întemeia un nou oraş, dar intrând şi aici în conflict cu stăpânul moşiei, s-au mutat la Ploieşti (1838), fiind asimilaţi treptat de către populaţia localnică.
În anul 1830, mase întregi de populaţie bulgărească s-au stabilit la Brăila, Giurgiu, Olteniţa sau Craiova, ca urmare a războiului ruso-turc 4,
terminat prin “Pacea de la Adrianopol”.
De asemenea, cetăţeni bulgari, originari din dreapta Dunării, se stabilesc în oraşul Călăraşi 1.
Printre cauzele care au favorizat emigrarea populaţiilor din Peninsula Balcanică , la nordul Dunării, se numără şi frecventele războaie ruso - turce, care au avut loc în secolul al XIX-lea.
În urma unui asemenea conflict, soldat cu distrugerea târgului Arnăutchioi sau Arbănaşi (1810), mulţi dintre locuitorii aşezării s-au stabilit în Ţara Românească. Aflat în apropierea localităţii Razgrad, târgul Arbănaşi era un important centru comercial, precum şi un loc de popas cunoscut, aflat  pe drumul ce lega Ţara Românească de Constantinopol.
Se crede că domnitorul Vasile Lupu era originar din Arbănaşi. Aici, însuşi Constantin Brâncoveanu clădise “case de piatră”. Ulterior, domnitorii Constantin Mavrocordat şi Alexandru Ipsilanti au acordat ajutoare însemnate “şcolii de elină” din acest oraş. Datorită faimei de care se bucurau locuitorii de aici, aromânii sunt cunoscuţi şi sub numele de “Arnăutchioi”.
Locuitori sud-dunăreni  s-au aşezat, de asemenea, la Câmpina. Printr-o poruncă a Divanului Domnesc (1828), aceştia au fost scutiţi de bir. În acelaşi an, 60 de familii din satul Govor, situat în apropierea Silistrei, s-au stabilit în satul Fundeni, din Ilfov.
Alţi imigranţi din stânga fluviului s-au stabilit în anul 1836 pe moşia Frunzăneşti (Ilfov), aparţinând lui Ioan Hagi Angheloiu.


Cauze religioase

Pe lângă motivele enumerate mai sus, o cauză importantă care a contribuit la stabilirea de populaţie sud-dunăreană pe teritoriul românesc a fost cea religioasă.
Ca urmare a presiunilor tor mai puternice ale Imperiului Otoman asupra ţărilor ortodoxe din Peninsula Balcanică, situaţia acestora a devenit extrem dificilă, ajungându-se până la dispariţia lor ca state independente. Astfel, Ţaratul de Târnovo va cădea sub ocupaţie turcească la 1393, o soartă similară având şi Ţaratul de Vidin, trei ani mai târziu.
Statele din Balcani vor intra sub suzeranitate otomană, unul câte unul: Bizanţul (1453), Serbia (1459), Imperiul grec de Trapezunt (1461), Bosnia (1463), Muntenegru (1469), Herţegovina (1483). Ulterior, Albania şi Ungaria vor cunoaşte şi ele dominaţia Imperiului Turcesc.
O situaţie oarecum asemănătoare o vor avea şi Ţările Române, al căror statut special le va permite, totuşi, păstrarea unei anumite autonomii de ordin intern, cu efecte pozitive chiar şi asupra popoarelor vecine, care
au fost trecute prin foc şi sabie şi supuse unui sever regim de ocupaţie militară turcească.
Drept urmare, numeroase biserici şi mânăstiri ortodoxe din Balcani vor fi prădate, distruse sau transformate în moschei, iar preoţii şi călugării supuşi unor persecuţii tot mai accentuate.
Expansiunea otomană în Serbia, Croaţia, Bosnia sau Muntenegru
i-a obligat pe mulţi dintre prelaţii creştini să se adăpostească în teritoriile neocupate încă de Semilună,  pe lângă curţile voievozilor români.
         Unii dintre ei au ajuns să cârmuiască Mitropolia Ungrovlahiei, cum a fost, de pildă, Gheorghe Brancovici, din familia despoţilor sârbi, uns înalt ierarh sub numele de Maxim Brancovici.
De asemenea, învăţaţi şi oameni de cultură, originari din sudul Dunării, s-au refugiat în Ţările Române, pentru a putea continua activitatea cărturărească.
Solidaritatea românilor, mai ales după prăbuşirea statelor bulgar şi sârb, s-a manifestat prin acordarea de găzduire fraţilor lor de credinţă creştină, prin ajutoare materiale consistente, trimise neîncetat mânăstirilor de la Muntele Athos,  Ierusalim, Sinai, bisericilor şi mânăstirilor din Grecia, Serbia, din tot cuprinsul Peninsulei Balcanice. Acest fenomen  de migrare este rezultatul conştientizării rolului de apărător al Creştinătăţii avut de Ţările Române. Prin aceasta, valorile creştinismului oriental au putut rodi şi mai fertil în stânga Dunării.
Ferind valorile culturale şi bisericeşti, de distrugerea nemiloasă a Islamului, sud-dunărenii au adus în ţara noastră preţioase manuscrise slavone, cum au fost, de exemplu, lucrările Sfântului Eftimie, ultimul Patriarh de Târnovo, pe care le-au răspândit în lumea ortodoxă liberă. 1
Originar din Serbia 2, Sfântul Nicodim de la Tismana se stabileşte la nordul Dunării. El este considerat reorganizatorul vieţii monahale în Ţara Românească, reprezentant de frunte al curentului isihast. Moaştele sale se află la mânîstirea sârbească de la Epec, iar un deget al mucenicului se păstrează la Mânăstirea Tismana. Această biserică, asemenea celeia de la Vodiţa, poartă pecetea  lui Nicodim, curentul isihast dezvoltându-se, ulterior, şi în alte lăcaşe de cult: Cozia, Snagov, Dealu, Glavacioc, Govora, Comana, Tânganu, Mărgineni, Bistriţa ş.a.
Un alt prelat sud-dunărean care şi-a găsit adăpost în Ţările Române a fost Grigore Ţamblac, cărturar strălucit, fiul spiritual al Patriarhului Eftimie al Târnovei. Lista acelor învăţaţi sud-dunăreni (bulgari, sârbi, greci), care au adus cu ei lumina spirituală pentru fraţii lor creştini din ţara noastră ar mai putea continua.
Ne vom opri doar asupra contribuţiei ieromonahului muntenegrean Macarie la dezvoltarea tiparului românesc. Sub luminata oblăduire a domnitorilor Ţării Româneşti şi prin meşteşugul lui Macarie şi al ajutoarelor sale, la Mânăstirea Dealu apar primele cărţi tipărite în limba  slavonă: “Liturghier”-1508; “Octoih”-1510; “Tetraevanghel”-1512.
Macarie afost organizatorul celei de-a doua tipografii ortodoxe, cunoscute până în prezent, funcţionând într-o mânăstire din Cetinie, capitala de atunci a statului Muntenegru (Cerno Gora sau Zeta). După ocuparea de către musulmani a acestei ţări, tipografia din Cetinie şi-a încetat activitatea, Macarie reluându-şi activitatea pe pîmânt românesc.
         În acest fel, Târgoviştea este considerată, în ordine cronologică, cea de-a treia oficină tipografică de chirilică din Europa, după cele ce au funcţionat la Cracovia (1491) şi Cetinie (1493).1
         Cărţile tipărite în limba slavonă, şi apoi în limba română, reprezentând un pas înainte faţă de manuscrisele copiate, au avut nu numai un important rol bisericesc, ci mai ales cultural: prin circulaţia lor largă în teritoriile locuite   români, ele au contribuit la înfăptuirea unităţii de limbă, credinţă şi simţire a neamului nostru.
Se poate afirma că, prin intermediul tipăriturilor de factură religioasă, cultura românească a Evului Mediu timpuriu a avut de câştigat aşa cum, în egală măsură, spiritualitatea sud-dunărenilor s-a putut perpetua, în forme specifice, prin ajutor şi contribuţie românească.
Totodată, prin răspândirea lor  în Balcani, în teritoriile aflate sub ocupaţie islamică, tipăriturile religioase au slujit la menţinerea spiritualităţii naţionale a popoarelor de aici.
         Limba primelor manuscrise religioase a fost medio-bulgara,  limbă ecleziastică a Balcanilor, după cum latina a fost limba creştinilor catolici.  Această medio-bulgară a fost folosită, o bună perioadă de timp, şi în cancelariile domneşti, totodată fiind limba liturgică a Bisericii Ortodoxe.
 Problema primelor manuscrise religioase tipărite în ţara noastră este destul de controversată. Unii  savanţi afirmă că originalele lor provin din sudul Dunării, dar sunt şi păreri contrare acestei ipoteze.
Abordând problema cauzelor de ordin religios, care au determinat deplasări de populaţie în regiunea nord şi sud dunăreană, trebuie să amintim şi existenţa unor secte, erezii şi fenomenul prozelitismului religios.
Documentele consultate conţin relevante date privind situaţia slavilor catolicizaţi, care au imigrat la nordul Dunării.
Se pare că primii sosiţi au fost meseriaşii care au participat la construcţiile ridicate de saşi la Braşov. Tradiţia orală relatează faptul că,   la înălţarea zidurilor cetăţii, precum şi a Bisericii Neagre din Braşov, au
contribuit, la 1392, şi meşteri bulgari. Aceştia şi-au construit  locuinţe, dincolo de perimetrul cetăţii, alcătuind o suburbie distinctă, aproximativ în zona cunoscută sub numele de  “Scheii Braşovului”.
         Documente din secolul al XV-lea (liste de impozite pe anii 1480-1488) menţionează existenţa a două străzi,  “Plateea Bulgarorum”(actuala stradă a Prundului). Maghiarii şi saşii obişnuiau să numească această parte a oraşului “lunca bulgarilor” sau “bulgărimea”.
         În legătură cu prezenţa la Bucureşti a meşterilor din sudul Dunării,  unele documente din Evul Mediu aduc detalii preţioase. Astfel, Mihnea Vodă, dorind să termine zidirea Mânăstirii Troiţa, ctitorie destinată a adăposti osemintele membrilor familiei sale, precum şi pentru ridicarea, în apropiere, a unui grandios palat domnesc, aduce diferiţi meseriaşi din sudul Dunării. Unii dintre aceştia au învăţat meşteşugul la Stambul, alţii în mânăstirile catolice de pe coasta Dalmaţiei. Pentru a-i atrage în Ţara Românească,  Mihnea Vodă le-a promis “slobozenie” de biruri şi dări.
Se pare că aceşti colonişti sud-dunăreni s-au aşezat pe locurile “den jos” de Mânăstirea Radu Vodă  iar acel cartier al oraşului va fi cunoscute, mai apoi, sub numele de “Slobozia Domnească” (o localizare probabilă: strada Albinelor şi Elena Cuza, de azi, care mai înainte se chema “Fraţilor”. Acest cuvânt  provine din termenul “frăţie”-fraterie- de unde şi denumirea de “Bărăţie”. De altfel,  Biserica “Bărăţiei“ ( 1666) aminteşte de primii preoţi catolici care s-au stabilit în capitala Ţării Româneşti.
         Cu învoirea domnitorului Ţării Româneşti,  meşterii sud-dunăreni (constructori de case, dulgheri, cioplitori în piatră) s-au stabilit mai jos de Mânăstirea fraţilor Albu şi Ivaşcu din Goleşti, înălţată pe la 1560 şi reparată ulterior de cei amintiţi mai sus.
         În vremea lui Alexandru Coconul (1623-1627), meseriaşii sud-dunăreni participă la repararea curţii domneşti de la Radu Vodă. Hărnicia şi îndemânarea care îi caracterizau fac pe domn să le acorde dreptul de a umbla liberi, oriunde vor voi, în Ţara Românească.
         Meşterii din “Slobozia Domnească” au avut un rol important în dezvoltarea şi modernizarea construcţiilor civile şi religioase ale oraşului de scaun al Ţării Româneşti. La mutarea lui Mihnea Vodă ca domn al Moldovei, el ia  cu sine o parte dintre meseriaşii stabiliţi în “Slobozia Domnească”, pentru a lucra “case de piatră” la Movileni, pe Siret.
 Constantin Cantacuzino, căsătorit cu Ilinca lui Radu Şerban Voievod, apelează din nou la priceperea acestor meseriaşi, pentru mărirea frumoasei sale reşedinţe, situate în Mahalaua Arhimandritului.
         Ei vor contribui, de asemenea, la refacerea Curţii Vechi de către Matei Vodă cât şi la înălţarea Mânăstirii şi Palatului Cotroceni, în vremea lui Şerban Cantacuzino.
         Constantin Brâncoveanu i-a folosit la Potlogi dar nu numai aici: cu ei s-a înălţat Biserica Sf. Gheorghe din Bucureşti, cât şi marele han , ce-i va purta numele.
         În secolul al XVIII-lea, Nicolae Mavrocordat va apela la meşteşugul acestor “bulgari catolicizaţi” pentru a ridica din temelii aşezământul religios din Dealul Văcăreştilor, precum şi “casa de priveală” din Mahalaua Foişor.
         Un proiect abandonat (Nicolae Vodă Mavrocordat murind de ciumă), la care urmau să participe meşterii din “Slobozia Domnească”, era acela al construirii unui pod de lemn între “Foişor” şi Mânăstirea Văcăreşti. Lemnul necesar urma să fie adus din pădurile aflate pe moşia boierului Radu Popescu-Cronicarul.  În urmă cu 300 de ani, zona de sud a Capitalei era situată la marginea unei întinse păduri. Călătorii sosiţi la marginea oraşului erau încântaţi de răcoarea şi umbra codrilor de aici. Mânăstirea Văcăreşti părea o oază în mijlocul pădurilor din preajmă.
         Cu vremea, “Slobozia Domnească” s-a extins, prin venirea altor familii din sudul Dunării, de diferite meserii. Astfel, s-a ajuns la naşterea unor mahalale, precum : Broşteni, Cavafi, Tabaci, Manu etc. În schimbul dreptului de a se stabili aici, aceşti meseriaşi aveau obligaţia de a reface, la început gratuit, apoi contra cost, casele distruse de cutremure sau incendii.1
         În ceea ce priveşte prezenţa populaţiei catolicizate de origine sud-dunăreană pe teritoriul Ţării Româneşti, istoricii pun această migrare pe seama acţiunii misionare a Episcopului catolic de Nicopole, Nicola Stanislavici. Ca urmare a victoriilor austriece asupra turcilor, precum şi în urma înăbuşirii sângeroase de către turci a revoltei locuitorilor din nordul Dunării, în special din regiunea Vidinului, are loc o migrare a locuitorilor catolicizaţi  pe pământ românesc.
         Mulţi dintre ei s-au aşezat în Transilvania de Sud, la Sibiu, Deva, Vinţu de Jos, Alba-Iulia (sfârşitul sec. al XVII-lea) iar, ulterior, în Oltenia, la Craiova, Brădiceni şi Râmnicu-Vâlcea (după 1718).
         După retrocedarea Olteniei de către habsburgi (începând cu 1737-1738), mai ales în condiţiile devenite nefavorabile pentru viaţa economică, socială şi religioasă a acestor “catolicizaţi”, din vremea domniilor fanariote, o parte dintre locuitorii amintiţi se vor stabili în Banat.
         Cu acordul autorităţilor locale, ei vor întemeia sate bine închegate, cum sunt cele de la Vinga (“Theresien Stadt”), cu o populaţie de 8 500 locuitori, sau  Dudeştii-Vechi.
Diaspora sud-dunăreană a atins şi teritoriul Basarabiei, începând din a doua jumătate a veacului al XVIII-lea.
         În anul 1769, în timpul războiului ruso-turc, documentele istorice amintesc pentru prima dată de existenţa unor băjenari sud-dunăreni în Basarabia. În catagrafia din 1817 sunt menţionate numele a 12 sate basarabene, locuite de pribegi sud-dunăreni, situate între Ialpug şi Lunga.
         După răpirea Basarabiei de către Imperiul Ţarist (1812), în condiţiile favorizării de către ţar a colonizărilor  cu element etnic slav, numărul emigranţilor bulgari şi găgăuzi1,  proveniţi de la sudul Dunării, va spori considerabil. Autorităţile de la Moscova aveau în vedere în mod special Buceagul, teritoriu părăsit de tătari, unde s-au înjghebat circa 43 de sate  bulgaro-găgăuze.2
Abordând problema acestor sud-dunăreni catolicizaţi, istoricul
 C. C. Giurescu remarca următoarele:
         “ Tot coloniştilor li se datorează şi aşezarea de la Cioplea, întemeiată în anul 1812, de bulgarii catolici de lângă Nicopol, pe Dunăre: descendenţii lor şi-au păstrat până azi limba. Unii colonişti s-au stabilit la Popeşti-Pavlicheni, alţii la Dobroieşti, lângă Fundenii-Doamnei.”
(C. C. Giurescu, “Istoria Bucureştilor”.)
         Unii dintre locuitorii din Dudeşti-Cioplea, ca şi o parte dintre  locuitorii din Popeşti-Leordeni, sunt urmaşii primilor colonişti bulgari, catolicizaţi, în condiţiile istorice pe care le-am prezentat în mod sumar mai sus.
         Trebuie să menţionăm faptul că, la mijlocul secolului al XIX-lea, aici, la Dudeşti-Cioplea, se afla centrul religios al catolicismului, răspunzător de soarta credincioşilor din regiunea danubiană (de o parte şi de alta a fluviului.)
         După obţinerea independenţei statului bulgar, autorităţile de la Sofia au rechemat conaţionalii din diaspora nord-dunăreană. Persoanele revenite în Bulgaria s-au stabilit la Dragormirna, unde au format un cartier, numit “Mahalaua Bucureştenilor”, în timp ce locuitorii din Vinga şi Beşenova au alcătuit “Mahalaua Bănăţenilor.”










Cadrul etnic

         Printre coloniştii sud-dunăreni care s-au aşezat pe pământ românesc în ultimele 2-3 secole se numără şi "pavlichenii" , provenind din jurul oraşului Nicopol.
         O parte dintre ei au fost colonizaţi pe moşia Popeşti de către nepoata cărturarului Radu Popescu, căsătorită cu Alexandru Conduratu. Aceasta se întâmpla pe la începutul secolului XIX. Primii colonişti, în jur de 50-60 de familii de "pavlicheni" catolicizaţi , au format satele Dudeşti-Cioplea şi Pavlicheni.
         Denumirea satului, păstrată în nomenclatura administrativă până spre mijlocul veacului al XX-lea, arată clar originea lor, deosebită de aceea a "bulgarilor" de rit ortodox, prezenţi şi ei, de câteva sute de ani, în Ţara Românească.
         Fără îndoială, cunoaşterea trecutului acestei populaţii presupune stabilirea strămoşilor lor îndepărtaţi, a locurilor lor de origine, reconstituirea  traseului urmat, în urma căreia a rezultat aşezarea lor pe aceste meleaguri. De aceea, ne propunem  să oferim un răspuns la câteva întrebări esenţiale: cine sunt, de unde vin şi cum au ajuns aceşti "pavlicheni" în Dudeşti-Cioplea şi Popeşti-Leordeni ?
         "Pavlichenii" sau "paulicienii" îşi trag numele de la credinţa în Apostolul Paul (Pavel).
         Originea primilor "pavlicheni" trebuie căutată în Mesopotamia de Nord, în apropiere de Samosata, pe malurile Eufratului.
         Conform unei tradiţii orale, de provenienţă catolică, se pare că fondatorul sectei "pavlichenilor" era un anume Constantin, membru al unei comunităţi religioase dualiste, din localitatea Manalale. Membrii sectei amintite se considerau ei înşişi creştini deşi, din punctul de vedere al bisericii orientale, "paulicianismul" reprezintă o erezie, opinie menţinută neschimbată timp de secole.
         Constantin şi-ar fi luat numele de "Silas, companionul lui Pavel".
Prima comunitate închegată de "paulicieni" a fost organizată la Kibossa, în Armenia, în timpul domniei lui Constantin al II-lea (641-668). Cu timpul , aceştia au fost strămutaţi în interiorul Imperiului Bizantin, cu care au avut numeroase conflicte. "Paulicienii" s-au instalat în jurul localităţii Phanareea, din thema bizantină Armenia.
         După ce a condus comunitatea sa timp de 25 de ani, Constantin a fost lapidat, din ordinul bazileului Constantin III Pogonat. Până la sfârşitul veacului al VII D.H., "paulicienii" au fost persecutaţi dar, odată cu domnia lui Leon al III-lea Isaurianul (717-740), prigonirile au fost diminuate. Explicaţia constă în aceea că bazileul amintit căuta aliaţi în populaţiile din Asia Mică pentru politica sa cunoscută sub numele de ICONOCLASM.
         Originar din Germaniceea (Armenia), Leon al III-lea Isaurianul era reprezentantul populaţiei rurale, predominantă în Podişul Anatoliei. Păturile acestea sărace erau ostile fastuoaselor ceremonii religioase, inclusiv "cultului icoanelor". În consecinţă, bazileul Leon al III-lea Isaurianul semnează un edict care condamnă "cultul icoanelor" (726)
Edictul amintit a transformat "iconofobia" în doctrină religioasă oficială a statului bizantin. În vremea aceea, "paulicienii", care respingeau în mod categoric "cultul icoanelor", dogmele rigide şi ritualurile fastuoase ale bisericii orientale, chiar şi semnul crucii, se alăturau curentului "iconofob". Musulmanii, la rândul lor, erau adversari ai cultului imaginilor , conform preceptelor coranice. Califul omeyad Yazid al III-lea (720-724) impusese măsuri iconoclaste, de natură anticreştină, chiar cu trei ani înaintea acţiunilor similare ale lui Leon al III-lea. Drept urmare, numeroase biserici ortodoxe din Palestina vor suferi distrugeri ale mozaicurilor şi imaginilor pavimentare, mai ales ale acelora care înfăţişau făpturi însufleţite.
Se poate afirma că, în perioada sec. VII-IX, creştinii din partea de răsărit a Imperiului Bizantin, cât şi aderenţii sectelor orientale ("paulicienii" şi "maniheenii") au contribuit, sub influenţa iconoclasmului musulman şi a spiritului aniconic evreu la fundamentarea politicii religioase a Bizanţului.
Politica iconoclastă este continuată de urmaşul lui Leon al III-lea, culminând cu ultimii 10 ani de tiranie ai bazileului Constantin V (740-775).
Urmează o scurtă perioadă de linişte, după care prigoana împotriva "cultului icoanelor" se înteţeşte , mai ales sub domnia lui Leon V Armeanul (813-820). Politica iconoclastă ia sfârşit odată cu domnia bazileului Teophil (829-842). Se poate spune că abia acum epoca persecuţiile împotriva adoratorilor icoanelor se va termina cu adevărat.
Dimitrie Cantemir, impresionat de suferinţele îndurate de credincioşii persecutaţi pentru adorarea icoanelor, numeşte politica iconofobă a bazileului bizantin drept "haeretica iconoclastarum fatuitate".1
Reversul acestei schimbări este previzibil: înteţirea represaliilor contra populaţiilor ( inclusiv împotriva "paulicienilor") care alimentaseră, sprijiniseră şi încurajaseră politica iconoclastă.
În această perioadă zbuciumată, lupta pentru putere în cadrul sectei "pauliciene" a condus la divizarea acesteia în mai multe ramuri rivale.
Printre figurile însemnate ale "paulicienilor", amintim pe Baanes. Pe la anul 775, acesta predica o doctrină care avea în prim plan comportări imorale. Pentru aceasta, i s-a atribuit cognomenul "Necuvinciosul".
Un alt personaj consemnat de istorici este Sergiu. Acesta a căpătat numele paulician Teshic, fiind considerat drept adevăratul reformator al "paulicienilor". El a trăit pe la începutul secolului al IX-lea, epocă în care secta "pauliciană" începe să creeze mari probleme bizantinilor. Ca urmare, bazileii ordonă reînceperea persecuţiilor antipauliciene, iar Sergiu este nevoit să se refugieze, împreună cu aderenţii săi, în localitatea Argum, din Armenia musulmană, unde li se permisese de către emir să se stabilească. De aici, "paulicienii", sprijiniţi de către armatele musulmane, întreprind numeroase "razii" împotriva poziţiilor bizantine din Asia Mică.
Ca răspuns, bizantinii declanşează persecuţii şi mai sângeroase, atât împotriva "paulicienilor" din afara graniţelor imperiului, dar mai cu seamă contra acelora care se găseau în interior
Conflictele dintre "paulicieni" şi bazileii bizantini atinseseră puncte culminante, la începutul secolului al IX, în vremea lui Mihail I Rangabe (811-813). În scurta domnie a acestui bazileu, la curtea sa se afla faimosul abate Theodor, o mare influenţă având şi “Studiţii” (adepţii "cultului icoanelor"). Theodor îl convinge pe Mihail I Rangabe să exercite crunte persecuţii împotriva "paulicienilor". Datorită acestei campanii sângeroase, "paulicienii" se vor retrage în Emiratul de Melitene, punând bazele unui stat propriu, cu reşedinţa la Tephrike (oraş situat în Cappadocia, în centrul Asiei Mici), la graniţa bizantino-arabă.
Statul "paulician" astfel fondat devine un real pericol la adresa Imperiului bizantin; "paulicienii" erau aliaţii statornici ai arabilor în cursul repetatelor războaie duse de aceştia împotriva Imperiului Bizantin.
Începând cu anul 842, energica împărăteasă Teodora va ordona masacrarea a mii şi mii de "paulicieni". În aceste condiţii, conducătorul paulician Karabeas va organiza rezistenţa armată a supuşilor săi împotriva atacurilor distrugătoare ale armatelor bizantine.
Supravieţuitorii masacrului ordonat de Theodora vor fi colonizaţi în Thracia, iar majoritatea acestora în regiunea oraşului Nicopole, de lângă Dunăre (acesta fusese fondat în anul 629 D.H. de către Împăratul Heraklios). Numele nu le era străin "paulicienilor" deoarece, în timpul stăpânirii romano-bizantine, exista în Cappadocia o localitate numită Nicopolis, în jurul căreia se stabiliseră numeroşi "paulicieni".
Pentru dislocarea masivă a nucleului "eretic" din Asia Mică, împăraţii bizantini vor adopta o politică de colonizări de populaţii în provincia Thracia, din Balcani , în special originare din Podişul Anatoliei sau din alte regiuni ale Asiei Mici.
Politica de schimburi de populaţie sau de colonizări a statului bizantin (atât de mândru de unitatea sa şi caracterul său ortodox) viza un dublu scop: pe de o parte, colonii din Asia Mică erau strămutaţi în regiunea de nord a Imperiului, ca o barieră împotriva gravului pericol apărut în Balcani-hanatul bulgar; pe de altă parte, o masă impresionantă de slavi bulgari, refugiaţi în interiorul Imperiului Bizantin, vor fi colonizaţi în Asia Mică (762-765).
Nikephor I, neavând încredere în foederaţii slavi localnici, mai ales după războiul bizantino-bulgar, cololonizează la graniţele macedoniene o numeroasă populaţie având obârşia în Asia Mică.
În ciuda reacţiilor energice ale armatelor bizantine (una dintre ofensive, cea din 837, a condus chiar la distrugerea Emiratului de Melitene), statul paulician continua să reziste, ajungând, sub domnia lui Karabeas, să nutrească chiar gândul de a cuceri întreaga Asie Mică.
În anul 869, Vasile I Macedoneanul negociază cu "paulicienii" condiţiile unui armistiţiu. Bazileul trimite un emisar, în persoana lui Petrus Sicilianus, prelat care a petrecut timp de nouă luni în mijlocul "paulicienilor". La întoarcerea în tabăra bizantină, acesta va aşterne pe hârtie toate datele privind viaţa şi credinţele "paulicienilor", lucrarea sa fiind cunoscută sub titlul: " Istoria himericii şi lipsitei de sens secte de maniheeni, numită secta pauliciană"1.
După eşuarea tratativelor, Vasile I va ataca din nou pe "paulicieni": la început (871), fără sorţi de izbândă, dar în anul următor el va obţine o victorie zdrobitoare.
Artizanul acestui triumf este marele domestic Christoporos, socrul împăratului, care distruge din temelii oraşul Tephrike, capitala statului "paulician" şi îl ucide pe Chrysocheir, conducătorul armatelor "pauliciene".
Îmbătat de laurii victoriei, Vasile I iniţiază o nouă campanie împotriva "paulicienilor", ocupând bazinul superior al Mesopotamiei, cu cetăţile Samosata şi Zapetra, dar va eşua în încercarea de a cuceri reînnăscuta cetate Melitene (azi localitatea Malatya, situată pe malul stâng al Eufratului Superior), acolo unde se retrăseseră resturile armatei "pauliciene".
         Secolul al X-lea este favorabil "paulicienilor". Acum, Împăratul Ioan Tzimiskes le încredinţează "paulicienilor" paza frontierelor de nord ale Imperiului Bizantin, asigurându-le , totodată, libertatea religioasă. 2
         În veacul al XI-lea, "paulicienii" îl vor seconda pe Alexios I Comnen (1081-1118) în confruntarea acestuia cu Robert Guiscard, întemeietorul statului normand din Italia de Sud. Ca urmare a victoriei repurtate de Bizanţ împotriva normanzilor, "paulicienii" vor obţine tot felul de privilegii din partea împăratului bizantin, alăturându-i-se acestuia definitiv.
         După anul 1115, "paulicienii" dispar din însemnările contemporanilor lor, fiind apelaţi, din ce în ce mai frecvent, sub denumirea de "poblicani", aşa cum îi menţionează cruciatul Villehardouin, dar mai ales sub aceea de "bogomili".
         Momentul aşezării "paulicienilor" în Peninsula Balcanică îl vom consemna cu expresia "primul descălecat" iar stabilirea acestora în alte regiuni ale Europei, inclusiv la nordul Dunării, îi vom da numele generic de "al doilea descălecat al pavlichenilor"
         După câteva secole de convieţuire în regiunea Balcanică, unde au adoptat limba slavă (fie bulgară, fie sârbă), "paulicienii", deveniţi "bogomili" vor intra în contact cu diverse culturi, pe care le vor influenţa în mod subtil, vor fi din nou persecutaţi, ca eretici, vor migra iarăşi sau vor fi convertiţi la religia catolică, aşa cum s-a întâmplat cu "pavlichenii" din Popeşti-Leordeni.

“Bogomilii”-urmaşii "paulicienilor"

         Istorisirile Anei Comnena constituie un preţios izvor de date cu privire la trecutul "paulicienilor". Autoarea consideră că dislocarea în masă a "paulicienilor" în Tracia s-a făcut în vremea Împăratului Tzimiskes. Aceştia proveneau din Valea Eufratului, Siria, Anatolia, Armenia ("Armenia şi Ţara Chabylilor").
Potrivit tradiţiei, un preot - pe nume Ieremia Bogomil - aflat printre aceşti locuitori, ar fi revigorat ideile radicale ale "paulicienilor" (în perioada 927-950) fapt care a atras, evident, represaliile bizantine.
         Un contemporan al Împăratului Alexe Comnenul, călugărul Euthimie Zygabenos, sursă primară, contemporană epocii de naştere a "bogomilismului" pe pământ balcanic , afirma că ar fi fost martor al disputei ideologice dintre medicul Vasile, căpetenia "bogomililor" şi Împăratul Alexe Comnen. În urma dialogului contradictoriu, Vasile a fost ars pe rug, împreună cu cei 12 discipoli ai săi, din ordinul bazileului. Acest moment a declanşat o nouă sângeroasă prigoană împotriva ereticilor "bogomili".1
         Euthymie Zygabenos oferă lămuriri asupra doctrinei "bogomililor" în lucrarea " Panoplia Dogmatica", tipărită pentru prima dată la Târgovişte, în anul 1710.
“Paulicianismul”, după cum îi arată şi denumirea, îşi revendică filiaţia spirituală iniţială de la Apostolul Pavel. Adepţii acestei religii considerau ca fiind de inspiraţie divină numai Evangheliile şi Epistolele Apostolului Pavel.
În linii mari, credinţa pauliciană susţine că Iisus a fost un înger, trimis să salveze sufletele oamenilor din lumea fizică, creată de un Creator malefic, al cărui chip este oglindit în Vechiul Testament. Acest spirit rău a izvodit Tainele, Preoţia, Icoanele, precum şi autoritatea civilă şi ecleziastică. Aceasta explică aversiunea înverşunată a “paulicienilor” împotriva cultului icoanelor, faţă de învăţăturile cuprinse în Vechiul Testament, faţă de puterea regilor şi împăraţilor, faţă de autoritatea bisericească, în general.
Mai târziu, “bogomilismul” pune accent pe raportul antagonic dintre Dumnezeu, ca principiu al Binelui şi Satan, reprezentând principiul Răului.
Dumnezeu este, în concepţia “bogomililor”, creatorul lumii spirituale, invizibile şi eterne, pe când Diavolul  este creatorul lumii materiale, vizibile şi trecătoare. Satan a creat trupul Omului, dar Dumnezeu i-a dat Suflet. Satan a pus la cale căderea Omului în păcat şi izgonirea acestuia din Rai, Satan stăpânind Lumea până la venirea Mântuitorului.
Ca urmare, “bogomilii” respingeau Vechiul Testament, motivând că acesta ar istorisi epoca în care omenirea era sub stăpânirea lui Satan.
“Bogomilii” considerau viaţa lor pe Pământ drept un popas către Viaţa cea Veşnică, viitoare. De aceea, ei dispreţuiau lucrurile pământeşti şi predicau o viaţă ascetică, o existenţă austeră.
După declanşarea persecuţiilor bizantine, “paulicienii” au adoptat înfăţişarea  unei secte militante, organizate pe principiile unei confrerii secrete, de tip militar.
         Percepută, iniţial, ca o erezie creştină antibizantină, cu focare situate în regiunea Adrianopol şi Filipopol, mişcarea va căpăta pe parcurs coloratură socială şi religioasă, extinzându-se spre nordul Imperiului Bizantin, în Bulgaria, dar şi spre vestul Peninsulei Balcanice, spre Serbia, Bosnia, Herţegovina şi Croaţia.
         Luând exemplu de la bazileii bizantini, despotul sârb Ştefan Nemania 1 arde pe rug pe "eretici", sau îi alungă dincolo de graniţele ţării.
         În sec. XII-XIII, ţarii bulgari Boril şi Alexandru declanşează o  acerbă luptă împotriva "bogomililor". Ei nu mai recunosc drepturile şi privilegiile oferite "bogomililor" de ţarul Petru (927-968), cel în timpul căruia "bogomilismul" a cuprins Bulgaria.
         Invazia otomană a împiedicat extinderea ereziei "bogomile".
Prigoniţi în Bulgaria, izgoniţi din Serbia, "bogomilii" s-au retras în Bosnia, unde doctrina lor a fost declarată religie de stat, mai ales sub banul Kulin (1180-1224).
         "Bogomilii" s-au menţinut pe pământul Bosniei până în secolul al XV-lea, având o organizare bisericească de sine stătătoare, cu cler propriu. Preotul "bogomililor" se numea DJEDUL. Frapează asemănarea dintre acest cuvânt şi cuvântul DEDUL, utilizat de locuitorii "bulgari" din Popeşti-Leordeni, dar nu numai, pentru a desemna o persoană în vârstă, cu o mare autoritate morală .
         Având unele afinităţi comune cu credinţa islamică , "bogomilii" din Herţegovina au fost destul de uşor convertiţi la religia islamică.
În forme tradiţionale, "bogomilismul" va supravieţui într-o zonă formată din 14 sate (Nicopol, Vidin, Filipopol, Moglena chiar), unde se poate constata chiar existenţa unor biserici proprii cultului "bogomilic".
         La început, se puteau distinge două ramuri ale doctrinei amintite: una pur bulgărească, iar cealaltă cu specific macedonean, cunoscută sub numele de "Biserica Dragoviţa". Chiar şi în prezent, o localitate din Macedonia se numeşte "Bogomili".
         În ciuda persecuţiilor, "bogomilismul" continua să supravieţuiască atât în Macedonia bulgărească, cât, mai ales, în Bosnia.
         La 1220, "bogomilii" aveau un Papă al lor -Belimansa- , care se socotea urmaşul Sfântului Pavel, având scaunul papal în Bosnia.
În aceste condiţii, cel dintâi ierarh al bisericii sârbe autonome, Sfântul Sava, a organizat lupta împotriva sectanţilor "bogomili", aceasta culminând cu Sinodul de la Zica (1221).
         "Bogomilii" din Bosnia s-au despărţit de Ortodoxie, într-o manieră categorică. Ei şi-au ales patron spiritual pe Sfântul Grigore (Episcop al Neocezareei, făcătorul de minuni, mort la 270 D.H.).
         Refractari oricăror încercări de convertire la ortodoxism sau catolicism, mulţi dintre "bogomili" au preferat religia islamică. Se poate spune că unii dintre bosniacii musulmani sunt descendenţii "bogomililor" refractari. "Bogomilismul" a lăsat urme vizibile în istoria Bosniei şi Herţegovinei, mai ales în cultura şi spiritualitatea acestora. Astfel, în aceste regiuni ale fostei Iugoslavii există peste 60.000 de sarcofage şi lespezi funerare, neîmpodobite, în majoritatea cazurilor.1 "Bogomilii" considerau că numai "cei desăvârşiţi" aveau dreptul la a avea monumente funerare propriu-zise, împodobite. În Bosnia, acestea se numesc, în mod generic, “Stecak” dar pot fi întâlnite şi în Dalmaţia, Muntenegru, Herţegovina, Serbia şi Slovenia.
         Cele mai frumoase monumente funerare se găsesc în jurul localităţii Duvno, din Bosnia, la Ladjevica, Donja Stupa, pe malul lacului Bljdinj.
         În Bosnia, influenţa "bogomilică" s-a manifestat mai ales în domeniul arhitecturii funerare, a motivelor ornamentale, precum şi în sfera tradiţiilor populare, a superstiţiilor etc.
Asemenea "bogomililor" din vestul Peninsulei Balcanice, cei din apropierea Dunării vor fi ţinta unei persistente campanii de convertire la catolicism desfăşurate, în special în veacul al XVII-lea, de către misionarii franciscani din Bosnia, veniţi în mijlocul populaţiei "bogomilice".
         Mulţi dintre urmaşii "paulicienilor", deveniţi "bogomili", s-au stabilit în România, în jurul marilor oraşe: Bucureşti, Craiova, Râmnicul-Vâlcea, Arad, Timişoara etc.
         Convertirea la catolicism a constituit un moment crucial în viaţa acestei populaţii, comparabil , ca importanţă, cu exodul lor din Asia Mică în Balcani.
Acţiunea de convertire la catolicism începuse pe vremea Papei Sixtus,  Suveranul Pontif însărcinându-l pe Episcopul Ioan Torquemada să atragă la credinţa catolică pe “bogomilii” din Bosnia.
Episcopul Torquemada scrie o lucrare "Symbolum Veritatum Fidei Romanae Ecclesiae", publicată de Fr. Racki la Zagreb . Autorul expune, în 15 puncte, cele mai vulnerabile susţineri ale credinţei "bogomilice", pentru a fi mai uşor combătute de preoţii catolici, în acţiunea lor de convertire.
După distrugerea statului bulgar şi a celui sârbesc, "bogomilismul" a continuat să se extindă, atât spre Ţările Române, cât şi spre centrul, nordul sau vestul Europei. În aceste părţi ale continentului, "bogomilismul" a dat naştere unor erezii asemănătoare "paulicianismului", aderenţii acesteia fiind cunoscuţi sub diferite denumiri: "Patarini", în Italia de Nord, "Cathari" în Germania şi Italia, "Albigenzi" ("Vaudois") în sudul Franţei.
Împotriva "albigenzilor" se va declanşa de către Papa Inocenţiu al III-lea o veritabilă Cruciadă.
În Evul Mediu, erezia "albigenzilor" mai era cunoscută şi sub numele de "Eglise Esclavonne", iar ereticii purtau numele de "bulgari".
Deşi împotriva "albigenzilor" s-a pornit o adevărată "vânătoare de vrăjitoare", în prima jumătate a veacului al XIII-lea, doctrinele "cathare" (de fapt "pauliciene" -"bogomilice") au supravieţuit masacrului preoţilor lor prin "trubaduri" care, prin a lor "gaie science", au răspândit în întreaga Europă ideile blamate de Inchiziţie sau de ierarhii bisericii ortodoxe.

Alte erezii la sud de Dunăre


                Învăţătura creştină a fost răspândită în Balcani prin lucrarea misionară a Sfântului Apostol Pavel şi a ucenicilor săi. Concomitent, aici au găsit teren de acţiune şi curente religioase, considerate ca fiind eretice de către Biserică. Dintre acestea, menţionăm:

         “Arianismul”

         Învăţătura teologului Arie din Alexandria susţinea că Fiul este o creaţie a Tatălui, fiind însă din altă substanţă sau fiinţă decât acesta. “Arianismul” nega natura divină a lui Iisus Hristos. În urma Primului Sinod Ecumenic de la Niceea (325), Arie şi învăţătura sa au fost condamnate iar ereticul preot a fost exilat în Balcani, în părţile Illyricului, unde a reuşit să convertească la doctrina sa doi tineri episcopi : Valens din Mursa ( azi Osiek) şi Urascius din Singidunum (Belgrad).
         “Arianismul” a fost combătut de sfinţii părinţi ai Bisericii: Atanasie al Alexandriei, Vasile cel Mare, Grigore de Nazianz şi Grigorie de Nissa.


         Erezia “bonosiană”

Este denumită astfel după numele Episcopului Bonos (sau Bonosus), din Naisus ( Niş). Acesta credea că Iisus a fost fiinţă umană, născut în mod natural de Maria, fiind conceput de aceasta cu Iosif.
“Bonosianismul” se înrudea cu erezia lui Fotin (Fotinos), Episcop de Sirmium (capitala Illyricului Occidental- azi, Mitroviţa), erezie apărută în anul 344 D.H., precum şi cu erezia Episcopului Marcel din Ancyra.
Cele două erezii menţionate derivau din doctrina lui Pavel din Samosata, a cărui învăţătură  fusese condamnată  de un sinod ecumenic desfăşurat în anul 268 D.H. , în Antiohia.
         Ideile ereziei “bonosiene” au fost îmbrăţişate de goţi, care au contribuit la răspândirea acestora în Europa de Apus.
        
         Erezia “pneutomatomahilor” sau  a “ macedonenilor”

         Înrudiţi cu “arienii”, adepţii acestei erezii considerau că Fiul este creaţia Tatălui, iar Duhul Sfânt este o creaţie a Fiului. Sinodul convocat la Constantinopol (381) de Împăratul Teodosie cel Mare a condamnat această doctrină.




         Erezia “Nestoriană”

Arhiepiscopul Nestorie  de Constantinopol susţinea în 427 că Sfânta Fecioară Maria nu este născătoare de Dumnezeu, ci numai născătoare de Om. Erezia “nestoriană” a fost condamnată de cel de-al III-lea Sinod Ecumenic de la Efes (431), unde majoritatea episcopilor din zona Dunării s-au arătat favorabili învăţăturii lui Nestorie, dar părerea lor nu a fost acceptată de marea masă a credincioşilor.

         Erezia “monofizită”

         Aceasta susţinea că Mântuitorul, având o singură persoană, a avut numai o singură fire, cea Dumnezeiască. Exponentul acestei erezii a fost Eutihie, Arhimandrit de Constantinopol.

         Putem spune că spaţiul transdanubian nu a fost , în linii generale, ostil acestor curente teologice sau secte, considerate de părinţii bisericii creştine drept erezii . Desigur, ele nu şi-au câştigat decât puţini adepţi, mai ales în rândul unor episcopi. Aceste curente schismatice, apărute în primele secole de creştinism, s-au manifestat mai mult sub forma unor dispute de ordin teoretic, dispute care au continuat şi ulterior, conducând chiar la ruperea în două a bisericii creştine (“Marea Schismă”-1054).
         Tulburările de ordin religios, cu efecte sângeroase, cum au fost cele din perioada Iconoclasmului, au favorizat deplasarea unor populaţii dintr-o zonă în alta a Imperiului Bizantin, în acest context înscriindu-se şi prezenţa “paulicienilor”, deveniţi ulterior “bogomili”, în spaţiul balcanic.
         Dacă în primele secole ale Creştinismului, ereziile apărute se diferenţiau între ele doar prin unele aspecte, relativ neesenţiale, erezia “pauliciană” a căpătat o culoare particulară, intrând în contradicţie evidentă cu învăţătura creştin ortodoxă, majoritară în partea aceasta de lume.
         Soarta “pavlichenilor” a depins de echilibrele  de putere şi influenţă, stabilite între împăraţii Bizanţului şi statul bulgar slavizat, sau dintre Imperiul Bizantin şi puterea  islamică, devenită tot mai ameninţătoare.
În conjunctura creată de presiunile islamice asupra Balcanilor, de persecuţiile antieretice ale bisericii creştine de rit oriental, adepţii acestor erezii, cum ar fi "bogomilii" , "adamiştii", etc s-au retras spre nordul, nord-vestul Peninsulei Balcanice, iar când nici aici condiţiile nu le-au fost prielnice, au migrat spre sudul sau vestul Europei.


Izvoarele “paulicianismului”


         “Bogomilismul” a preluat şi transmis în Europa esenţa ideilor filosofico-religioase ale “paulicienilor”. Ele nu sunt în totalitate originale, pe parcurs concepţiile acestora s-au modificat, ori au suferit influenţe sensibile din partea culturilor cu care au intrat în contact. De aceea, considerăm necesar să prezentăm principalele surse care au stat la baza concepţiilor filosofico-religioase ale primilor “paulicieni”, în special izvoarele primare.

                În general, “paulicianismul” a fost un sistem eclectic, amorf, care a preluat concepte caracteristice creştinismului primitiv (în special inspirate din opera Apostolului Pavel), din maniheism şi alte religii orientale. Din nefericire, lipsa unor opere teoretice aparţinând “părinţilor” spirituali ai acestei religii  considerată eretică, face dificilă analiza concepţiilor acestora.


1.     Apostolul Pavel

Considerat cel mai mare teolog şi misionar creştin , Apostolul Pavel (Paul sau Saul, după numele său iniţial) s-a născut la Tars (3-64 sau 67 D.H.).
Potrivit tradiţiei creştine, Apostolul Pavel a fost , iniţial, un fariseu convins, aparţinând unei comunităţi ce nu urma învăţătura lui Iisus Hristos. Aflat în drum spre Damasc, Sfântul Pavel are o viziune mistică, în urma căreia devine un discipol fervent al Mântuitorului. Efectuează trei călătorii misionare în Asia Mică, Grecia şi Macedonia. Închis la Ierusalim, este strămutat la Roma unde, în timpul lui Neron, are parte de un sfârşit martiric.
Opera sa teoretică, cu totul extraordinară (mărturie sunt cele 14 Epistole biblice), cât şi cea misionară, îl consacră pe Apostolul Pavel drept al doilea fondator al Creştinismului.
Martirizarea şi sanctificarea sa sunt considerate pietre de hotar, prin care religia lui Iisus se desparte, din punct de vedere conceptual, de ideile creştinismului primitiv.









2. Gnosticismul

Potrivit unei definiţii comune1, Gnosticismul este un curent religios care caută să îmbine teologia creştină cu filosofia elenistică greacă şi unele religii orientale.
Acest curent de gândire susţinea posibilitatea cunoaşterii mistice.
Conform unei alte definiţii, Gnosticismul reprezintă ansamblul sectelor de origine creştină, considerate eretice de către Biserică, la începuturile sale 2.
Fiind considerate eretice, textele gnostice au fost sistematic distruse, astfel încât ele nu au putut fi cunoscute decât prin intermediul scrierilor patristice 3.
         Epistolele Sfântului Pavel fac şi ele aluzie la gnostici.
Gnosticismul a cunoscut o mare înflorire în sec. I-IV  D. H. În urma Edictului de la Milano (313), Creştinismul a devenit religie egală în drepturi cu celelalte culte din Imperiul Roman. Actul acesta a determinat însă divizarea doctrinară a Creştinismului. Pentru înlăturarea efectelor sale negative, a fost convocat la Niceea, în Asia Mică, primul Conciliu Ecumenic al Bisericii Creştine (325), care îşi dorea să restabilească unitatea Bisericii. Combătând tezele presbiterului Arie(Arius), care negau natura divină a lui Iisus Hristos, acest conciliu a pus bazele dogmatice şi canonice ale Bisericii.
         Cel mai vechi gnostic pare a fi Simon Magul, originar din Samaria. El este menţionat şi în "Faptele Apostolilor".
Deşi este divizat în numeroase şcoli şi curente, Gnosticismul se caracterizează prin credinţa că viaţa materială nu poate fi decât opera unui Dumnezeu rău - Demiurgul - care nu este altul decât Yahve (Demiurgul din Vechiul Testament). Ideea conform căreia Demiurgul este unicul autor al Răului în lume a influenţat "paulicianismul". Gnosticii erau convinşi că există două divinităţi distincte, dintre care cea negativă trebuie identificată cu Yahve. Aceste idei au fost vehement combătute de filosofii păgâni, precum şi de reprezentanţii Bisericii Creştine.
         O altă teorie îmbrăţişată de gânditorii gnostici este aceea a "Mântuirii". Ei credeau în existenţa a trei lumi suprapuse. În prima, se află divinitatea supremă, Dumnezeul Unic. În cea de-a doua, lumea intermediară, se află 365 de ceruri, fiecare fiind dominat de un "arhonte" şi populat de "eoni". Lumea a treia este cea în care trăim.

        
         Uneori, adepţii gnosticismului au fost acuzaţi de săvârşirea unor fapte imorale. Logica lor se baza pe credinţa că printre condiţiile mântuirii se numără şi săvârşirea, în prealabil, a celor mai abjecte fapte, pe care orice suflet trebuie să le comită, înainte de a se purifica.
Dezvoltarea gnosticismului a fost favorizată de împrejurarea că, în scurta domnie a lui Iulian Apostatul (361-363 D. H.), a existat o puternică reacţie anticreştină, materializată în încercarea de reînviere a cultelor păgâne, a obiceiurilor şi moravurilor de dinainte de Creştinism.
Revigorarea păgânismului a fost, totuşi, efemeră. Prin Edictul imperial din 391 s-a interzis frecventarea templelor şi efectuarea jertfelor. În anul următor, un alt edict a interzis toate cultele păgâne, Creştinismul fiind considerat ca fiind unica religie oficială a Imperiului Roman.
         În ciuda acestor riguroase măsuri, a continuat proliferarea sectelor, ceea ce a condus la necesitatea condamnării, a anatemizării oficiale a sectelor eretice. Această misiune avea să fie îndeplinită de cel de-al doilea Conciliu Ecumenic, ţinut la Constantinopol (mai-iunie 381), care a condamnat "arianismul", de cel de al treilea, desfăşurat la Efes (iunie 431), care a condamnat "nestorianismul", cât şi de cel de-al patrulea, ţinut la Chalcedon (451), unde doctrina monofizită a fost blamată.
         Primele patru secole de Creştinism au fost martorele a două fenomene, care s-au derulat concomitent: unul dintre ele a fost acela al structurării noii religii monoteiste într-un sistem teologic evoluat, bine închegat din punct de vedere teoretic, iar celălalt a fost naşterea şi proliferarea unor diferenţieri de ordin dogmatic sau ritual, generatoare de schisme. Fricţiunile de ordin religios au avut grave repecursiuni asupra unităţii Bisericii Creştine. Aceasta s-a despărţit, la 1054, în Biserica Creştină Orientală sau Biserica Ortodoxă (în greceşte "ortodoxie"= opinie dreaptă) şi Biserica Creştină Occidentală sau Biserica Catolică (în greceşte, "catholicos"= universal).
         Biserica Ortodoxă a luat naştere, iniţial, din patriarhatele istorice Constantinopol, Antiohia, Alexandria şi Ierusalim. Între ele s-au dus lupte surde pentru supremaţie în lumea Creştinismului Oriental.

         3. Maniheismul

         Timp de secole, maniheismul nu a fost cunoscut decât din relatările adversarilor săi, în special din cele ale Sfântului Augustin1, marele gânditor creştin (354-430).

         Creatorul acestei doctrine a fost Mani (377-386 D. H.), un nobil  persan, a cărui existenţă este îmbrăcată în legendă.
         Scrierile lui Mani erau chintesenţa unor rituri babiloniene, mazdeiste, zoroastriene, budiste şi creştine.
Mani (Manicheus) se considera unul dintre marii profeţi ai lumii, după Adam, Zoroastru, Budha şi Iisus Hristos. A fost martirizat la Gundeshahapuhr.
         Descoperirea ulterioară a manuscriselor sectei maniheiste a permis cunoaşterea aprofundată a elementelor de origine iraniană, hindusă, budhistă şi creştină din care s-au inspirat adepţii acestei erezii.
Maniheismul se prezintă ca o GNOSĂ (în greceşte "gnosis "= cunoaştere), sprijinindu-se pe o cosmologie foarte elaborată, în care se confruntă două puteri antagonice: Dumnezeu (sau Lumina) şi Materia (sau Tenebrele).
         Omul este rezultatul unor episoade dramatice, al unor creaţii succesive dar care, în final, va sucomba în faţa forţelor Tenebrelor. Sufletul, în sinea sa , Luminos, rătăceşte din Încarnare în Încarnare. Fiind prizonier al Materiei, acesta nu poate obţine eliberarea sa decât printr-o totală stăpânire de sine, prin renunţarea la orice violenţă, la orice fapt abject.
         Existau două categorii de credincioşi : "auditorii" sau "catehumenii" şi "aleşii", constrânşi la respectarea unui riguros ascetism riguros1. Aceştia din urmă vor fi eliberaţi de păcate, după moarte.
         Maniheenii credeau că, la sfârşitul lumii, se va declanşa o conflagraţie generală, care va dura 1468 de ani, în cursul căreia lumea vizibilă va fi incendiată şi distrusă. Ultimele raze de lumină se vor întoarce la Dumnezeu, în vreme ce forţele Răului vor dispărea într-un hău imens.
         Această explicaţie a sfârşitului lumii, atât de plastic redată, îi va seduce pe credincioşi, timp de secole, deoarece ea face apel la sentimentele curate ale fiinţelor umane îndrăgostite de puritate.
         Considerat drept o etapă finală a gnosticismului, maniheismul realiza o sinteză sincretică şi în acelaşi timp o conciliere între religiile orientale (persană, babiloniană, indiană) şi religiile iudaică şi creştină. Toate aceste religii au un element comun: salvarea Sufletului.
Maniheismul este o religie a Ispăşirii şi Răscumpărării, în care dualismul Bine - Rău ocupă poziţia centrală. Acest dualism, privit ca un mit, fundamentează o adevărată etică ascetică.



         Ideea ascezei caracteriza atât curentele gnostice, cât şi creştinismul primitiv. Eforturile omului de a-şi stăpâni instinctele şi de a-şi învinge pasiunile le putem întâlni şi la Pitagoreici; aceştia considerau că viaţa trebuie să însemne purificare, astfel încât scânteia divină să scape de învelişul ei.
         După Platon, întruparea constituie principalul obstacol în calea existenţei sufletului nemuritor.
Pentru Plotin (203-270 D. H.), marele mistic de la sfârşitul Antichităţii, calea izbăvirii este calea austerităţii, dusă la extrem, bazată pe dispreţul faţă de corp, "fuga de lume", atât de necesară, după părerea sa, pentru cel care, consacrându-se cercetării Adevărului, dorea să se unească cu Dumnezeu.
         Cu Plotin se trece, de fapt, de la asceză la ascetism. Dispreţul faţă de corp, instrument al păcatului, lupta înverşunată contra instinctelor, chinurile corporale la care a fost supus Iisus Hristos pe cruce au fost multă vreme considerate ca fiind o participare la opera de Mântuire.
         În plan teoretic, opera lui Plotin a marcat un întreg curent de gândire creştină, prin operele lui Proclus, Sfântul Augustin şi alţi neoplatonicieni.
         Pe plan practic, acest curent a dat naştere "isihasmului", considerat cheia de boltă a spiritualităţii orientale. Termenul "isihasm" pare că derivă din grecescul "Hesychia", care înseamnă "linişte", "odihnă", "singurătate", "comuniune interioară".
         Isihasmul a devenit una dintre practicile fundamentale ale vieţii monahale ale bisericii orientale şi a fost teoretizat, în special de Evagrie Ponticul 1, Ioan Climacos (sec.VII ), Grigorie Palamas (1296-1359) sau Nichifor Solitarul (Isihastul).
         Există, după cum se poate observa din cele prezentate mai sus, o linie de legătură între ideile “pauliciene”, “bogomilice”, de esenţă maniheistă şi isihasm.
În fundamentarea teoretică a isihasmului, un rol esenţial l-a avut teologul Grigorie Palamas, prin lucrările sale dogmatice, în primul rând "Triadele pentru apărarea sfinţilor isihaşti", operă care constituie sinteza teoretică a spiritualităţii monahice.
Lui i se poate alătura sihastrul Grigorie Sinaitul (1285-1346), originar din Aia Mică (asemenea sectei "pauliciene").
Acesta a trăit o perioadă în Sinai, înainte de a se stabili la Muntele Athos, de unde a fost alungat de incursiunile otomane. El a poposit în Bulgaria, de unde discipolii săi, de origine slavă, printre care Ciprian, Mitropolitul Kievului, au introdus isihamul în îndepărtata Rusie.
Cele mai cunoscute complexe isihastice se află la Athos şi Sinai, dar şi alte regiuni ale lumii oferă condiţii propice vieţii de tip monahal.
În literatura de specialitate, există unii termeni care desemnează persoana ce a îmbrăcat haina ascetică: Anahoret 1, Eremit, Pustnic, Sihastru, Schimnic, Monah 2, Călugăr, Stâlpnic .3
Acest mod existenţial, bazat pe voluptatea contemplaţiei, într-o stare de izolare deplină, renunţând la orice plăcere a vieţii, constituie o veşnică atracţie pentru omul religios. 4
Obiceiul sihaştrilor de a locui în locuri greu accesibile (peşteri sau chilii situate în zone montane) a fost răspândit de mult timp în România.
Astfel, la Basarabi -Dobrogea, au fost săpate în stîncă astfel de lăcaşuri isihaste, înainte de anul 1000. Lista monahilor care au practicat asceza de tip isihastic este extrem de lungă: Sfântul Nicodim de la Tismana (originar din spaţiul transdanubian), Daniil Sihastrul, Sfântul Dimitrie cel Nou, Cuviosul Iosif de la Bisericani, Cuviosul Simion Sihastrul de la Pângăraţi, Cuviosul Ioan de la Prislop, Cuviosul Neofit Sihastrul şi mulţi alţii.


1 Generalul Năsturel C. Herescu (1796-1874), aghiotant domnesc în timpul călătoriei principelui
  Al. I.  Cuza , la Constantinopol, din luna septembrie, 1861, a donat  Academiei Române jumătate
 din   averea  sa, pentru instituirea premiului  “ Herescu “.   
1         cf. “Marele Dicţionar Geografic al României, sub redacţia lui George Ioan Lahovari”,
        Bucureşti,   1901, vol. IV
2.          Enciclopedia României”, Ed. 1938, Vol. II. p. 549
3.          cf. “Planul Unirea, Municipiul Bucureşti şi împrejurimile”, Ed. aXIII-a, 1941, p.38.
4.          idem, p. 15
1  Ilustraţiunea Română”, nr. 26, din 29 iunie 1935, p. 15.
1         După obţinerea Independenţei de stat a României (1877), autorităţile decid realizarea unor fortificaţii militare,  de jur împrejurul Capitalei - “Cetatea Bucureşti”-  proiect care demarează în ultimul deceniu al secolului al XIX-lea. Forturile urmau să  fie unite printr-o linie de cale ferată, circulară. Acest sistem de apărare strategică a contribuit la  fixarea  hotarelor Capitalei, deci la delimitarea administrativă a  teritoriului Bucureştilor, în raport cu  judeţele limitrofe.



1 Un interesant inventar funerar , datând din secolul 1 A.H. , descoperit la Popeşti-Leordeni,
  este prezentat în lucrarea : “Bucureştii de odinioară în lumina săpăturilor arheologice
  ( sub red. I.   Ionaşcu), Bucureşti, 1959.
1 Mioara Turcu, “Săpăturile de salvare de la Popeşti-Leordeni”, în  Materiale de istorie şi
  muzeografie,  VIII, Muzeul de istorie a municipiului Bucureşti, 1971, p. 89-90.
1         C. G. Giurescu, “Istoria Bucureştilor”, Ed. Sport-Turism, p. 213 :“Leurdenii sunt amintiţi  documentar pentru prima dată în 1592, la 1 martie.”
Bălăceanu-Stolnici “Cele trei săgeţi. Saga Bălăcenilor”, Ed.  Eminescu, Bucureşti, 1990
1      Ştefan D. Grecianu, “Genealogiile documentate ale familiilor boiereşti”, Vol. I, Bucureşti, 1913
        p. 264-265
2         Documente privind istoria României, veacul al XVII-lea, B. Ţara românească”, Vol. III
(1616-1620), bucureşti, 1954, p. 213.
3      op. cit. ,vol. IV, Bucureşti, 1954      

1         Grecianu, op. cit. I,  p. 287-288; reprodus şi în “ Catalogul Documentelor Ţării  Româneşti
       din Arhivele Statului, vol. VI, 1645-1649”,  Direcţia Generală a Arhivelor Statului
      din România,  Bucureşti, 1993, p. 289-290.
1         cf.  Doc. 251 “Catalogul documentelor Ţării Româneşti, vol. VII, 1650-1653”, Arhivele Naţionale
       ale  României, Bucureşti, 1999, p. 98
1         Documente privind Istoria  României Veacul al XVII-lea. Ţara Românească, IV ”, Edit. Acad.,
         p. 356, p.370.
         Bucureşti, 1954,    p. 350,  p. 356.
3        op. cit. p. 370-371
4        Doc. Romaniae Historica, B. Ţara Românească. “, Vol. XXIII, p. 494-496
1         Catalogul documentelor Ţării Româneşti din Arhivele Statului. Vol. VI, 1645-1649 ”, Bucureşti,
         1993, p. 40-41.
2        idem, p. 336.
1  I. Bianu,  Nerva Hodoş, “Bibliografia românească veche”, Tomul I, Bucureşti, 1903, p.200.
[1]  Ţarul bulgar Ivan Alexandru (1331-1371) era căsătorit cu Teodora, fiica lui Basarab I, iar Anca,
    fiica  lui Nicolae Alexandru Basarab, era căsătorită cu  ţarul sârb Ştefan Uroş.
1  C.C. Giurescu, "Istoria Bucureştilor", Ed. Sport-Turism, bucureşti, 1979, p. 101.
2  idem, op. cit. p. 269. În zilele noastre,  în Bucureşti, denumirea "Giuleşti-Sârbi" a ieşit din 
   vocabularul cotidian, fenomen întâlnit şi în cazul altor cartiere de "sârbi", din ţară.
1      C.C. Giurescu, "Istoria Românilor", IV, 2, p. 525
2      Dionisie Fotino, "Istoria Principatului Dacia", Vol. III, Viena, 1818, p. 216-314
3         C.C. Giurescu, "Contribuţii la studiul originii şi dezvoltării burgheziei române la 1848", Bucureşti,        1972, p. 58
4         C.N. Velichi, “Emigrarea bulgarilor din Sliven în Ţara Românească în anul 1830”, în
       Românoslavica, X (1964), p. 229-300.
1         Aici exista, în trecut, un vechi vad de trecere a Dunării. Localitatea a primit  numele actual,
        începând cu sec. XVIII, deoarece acest vad era păzit de o unitate de pază, formată din “călăraşi”.
       desfiinţarea ţaratelor bulgare de Târnovo şi Vidin au fost aşezate la Biserica Domnească de la
       Curtea de Argeş moaştele Sfintei Filofteia. La Suceava au fost depuse moaştele Sfântului Ioan cel 
       Nou, considerat de atunci ocrotitorul Moldovei.
2      Sfântul Nicodim era fratele cneazului sârb Lazăr.
       litere chirilice, a fost tipărită la Veneţia, pentru croaţii de rit catolic.
1  cf. G. Potra, “Bucureştii de altădată”, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1981, p.180.
2      cf. I. Nistor, “Istoria Basarabiei”, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1991.
1 "tâmpenia eretică a iconoclaştilor", D. Cantemir, în "Istoria Moldo-Vlahică", Opere Complete,
     vol. IX,  p. 317
        în  anul 1604, la Ingolstadt, şi reeditat de Giesler, la Gottingen, în anul 1846.
        oficială- ortodoxia- condiţie nerespectată, după cum vom vedea, de preotul Ieremia Bogomil.
1 Arderea pe rug a medicului Vasile şi a celor 12 discipoli ai săi a avut loc pe hipodromul
   din  Constantinopol  (în anul 1111).
1 În Serbia, erezia "bogomilă" pătrunsese de timpuriu şi se răspândise cu precădere printre
   nobili, punând în grav pericol autoritatea jupanului Ştefan Nemania. Erezia era
   cunoscută sub   numele de "Babunska Vjera".
1 Explicaţia acestei ciudăţenii este următoarea: "bogomilii" nu admiteau icoanele, nici semnul crucii,
   deşi considerau crucea ca fiind personificarea lui Iisus Hristos.
1   Dicţionarul Explicativ al Limbii Române, Ediţia 1975, p. 377
2   Jaques Brosse, "Maeştrii Spirituali", Ed. Albatros, Bucureşti, 1992, p. 73.
3   Lucrările unor maeştri ai "paulicianismului" au putut, eventual, avea aceeaşi soartă tragică.
    Ceea ce se cunoaşte în prezent despre această sectă este rezultatul unor izvoare indirecte, sau al
    unor opere polemice, antipauliciene.
1   În tinereţe (377-386), Sfântul Augustin a fost adeptul ereziei gnostice a lui Mani, în calitate de
   "auditor". Legenda spune că, auzind vocea unui copil , care îi spune: TOLLE, LEGE (Ia, citeşte!),
    Augustin va descoperi scripturile Apostolului Pavel, marcând astfel trecerea acestuia definitivă la
    Creştinism.
1   Această dihotomie între "puri" şi "credincioşii de rând" se va perpetua la cathari şi albigenzi,
     prin intermediul pavlichenilor şi al bogomililor.
1   Născut în anul 345 D.H., pe malul Pontului Euxin (Marea Neagră), Evagrie a murit în deşertul 
    Egiptului, în anul 399. Este primul gânditor creştin care s-a retras în  sihăstrie, pentru a putea crea 
    opere  spirituale.
1   Anahoret= "cel ce stă deoparte"
2   Monah= "singur" (din grecescul MONO)
3   Stălpnicii erau asceţi ce-şi petreceau vremea cocoţaţi pe un stâlp.
4  Iudaimul a cunoscut, de asemenea, forme de viaţă ascetică, de grup, cum a fost, de pildă, " secta
    esenienilor", a "terapeuţilor" (semnalată în vechime în jurul Alexandriei din Egipt)